Să fim optimişti

Ca mai toate cele ce sunt şi cele ce nu sunt în lumea în care trăim, aşa cum trăim, optimismul a devenit de mult o marfă. Bun de consum. ”Monedă” etalon sintetic pentru evaluarea performanţei. Economice, sociale, instituţionale, individuale. Există un indice cu valoare de prognoză pentru performanţa economică în viitorul imediat, apropiat sau de mai lungă durată, bazat pe măsurarea optimismului, adică a ”încrederii” oamenilor de afaceri şi/sau a consumatorilor. În orice societate există un optim al ”cantităţii de optimism” care acţionează ca un lubrefiant necesar pentru funcţionarea relativ lină a principalelor sisteme vitale: economic, administrativ, politic, tehnologic-ştiinţific, educaţional, de sănătate, militar şi de securitate etc. Peste şi mult peste limita optimă, ”supra-optimismul” generează aşteptări nerealiste urmate fireşte de şocul eşecurilor. Consecinţele sunt măsurate în raport cu aşteptările şi nicidecum cu mersul natural, firesc, al lucrurilor. Parcursul seamănă cu o neîntreruptă şi epuizantă călătorie între agonie şi extaz. Şi mai rău, încă, o societate sau o clasă politică intoxicată de optimism este incapabilă să reacţioneze creativ şi eficient chiar şi atunci cînd lucrurile merg vădit în direcţia greşită şi din rău în mai rău. Speranţa nerealistă, hrănită de optimismul forţat, injectat ideologic, devine paralizantă. Dinamica socială a crizelor economice urmează, cel mai adesea, acest tip de parcurs. De la ”criza lalelelor”, pînă la ”marea criză” a secolului XX, iar de acolo la ”prăbuşirea giganţilor financiari” de la începutul anilor 2000, mai toată lumea s-a hrănit cu iluzia că spargerea buclelor financiare speculative nu este inevitabilă şi nu poate antrena chiar ”prăbuşirea” sistemului economic şi social. În ciuda experienţelor repetitive, nu crede nici azi, deşi ieşirea din chingile ultimei crize s-a făcut tot pe calea speculativă a creării unei bule financiare încă şi mai mari, încă şi mai puţin sustenabilă, doar că de data aceasta, la baza ei a fost pusă ”încrederea” în instituţiile oficiale ale statelor, în capacitatea lor de a injecta monedă în sistemul economic, fără nici un alt considerent, decît evitarea blocajelor monetare majore. Aberaţiile financiar-economice create de acest parcurs au mers mult dincolo de limita absurdului. ”Economia monetară” a spulberat indicii de performanţă şi profit. Ca urmare, ”economia producţiei” a fost major deformată, masiv desubstanţiată, cînd nu a fost pur şi simplu nemilos amputată. Cît dspre logica ”producţiei financiare”, spre exemplu, imposibilul a devenit realitate: ratele la dobînzi au ajuns şi la valori negative! Cînd optimismul social se află sub şi mult sub limita de optim, societatea suferă consecinţele cumulative ale diferitelor bucle de profeţii cu auto-realizare. Te aştepţi să fie rău, mai mult ca sigur ai să găseşti întîi calea către mai rău, înainte de a da peste cea care duce la mai bine! Criza de optimism prelungită generează un soi de implozie socială.

Să vedem, deci, cum stă societatea României de azi la capitolul optimism! În cele mai recente patru sondaje, opinia dominantă a populaţiei, între 68 şi 72 la sută, este aceea că lucrurile merg în direcţia greşită!!! Optimismul zace prăbuşit în fundul gropii! Iar din groapă ies la suprafaţă doar miasmele unui pesimism dur, beton armat, care te loveşte ca de un tren de mare viteză, trecut nu se ştie de ce pe linia doi la Coţofeni. Praf te face! Au aceste valori negative ale ”optimismului” populaţiei din România vreo legătură cu realitatea? Ba, bine că nu! Guvernarea: din eşec în eşec spre victoria finală! Economia: trăieşte din bani împrumutaţi, iar ”finanţatorii” sunt gata-gata să ne ”promoveze” la dobînzi de speculă. Funia s-a apropiat ameninţător de par! În curînd, ar putea să vină vătăşeii ”să vîndă din casă”. Ca să îşi recupereze creditorii parte din împrumuturi. Nu este o noutate, am vîndut chiar noi din casă şi pînă acum, nu chiar puţin, pe te miri ce şi mai nimic. Aşa zicea ”teoria” că este bine, frumos şi necesar şi, mai ales, aşa era pricazul venit de la Împărăţie. Acum, intrăm doar într-o altă fază. Una critică, critică, critică!

Încrederea populaţiei în politicieni, în general şi în cei investiţi cu gestiunea guvernării, în special, este la pămînt. Foarte probabil, reculul valului populist nu va mai putea fi amînat, iar la viitoarele alegeri vom avea de gestionat probleme fără soluţii în spaţiul valorilor ”reale”. Va trebui să trecem pragul în ţinutul imaginarului şi al irealului! Tendinţa generală şi accelerată la nivel social este cea a polarizării, a segregării şi acutizării conflictuale. Nu mai trăim de mult toţi cei vreo 17-18 milioane cîţi mai suntem în aceeaşi Românie. Există una a celor 10% care deţin aproape 60% din avuţii, vreo 60% care sunt proprietarii unei ”sărăcii de supravieţuire” şi vreo 30% care zac deja într-o sărăcie fără leac şi vindecare, din urmaşi în urmaşi şi din veac în veac! Chiar şi ”clasa bogaţilor” este radical stratificată, primii 1% deţinînd mai bine de jumătate din marea halcă ce revine ”procopsiţilor”. Stratificarea în continuare a sărăciei şi a sărăciei lucii, ca şi a bogăţiei, în societatea României, va continua nestingherită cel puţin două generaţii de acum înainte. Problema nu interesează pe nimeni dintre cei care ar putea, ba chiar ar fi datori să facă ceva pentru a opri drumul către eşec. Dacă nu o fac, atunci, conform principiului ”Matei”: ”Celor ce au li se va da încă şi mai mult, iar celor ce nu au, li se va lua şi ceea ce au!”

După cum se vede, pe piaţă nu se mai prea găseşte. Este nevoie neapărată să venim cu el de acasă. Repede şi în proporţie de masă! Cum, cu ce să venim? Nu vă spusei, cu optimismul!