Gazele din Marea Neagră: între gazoductele ruseşti şi GNL-ul american

În 2007, ca tânăr jurnalist, vizitam pentru prima dată instalaţiile de descărcare şi regazeificare ale gazelor lichefiate de la Fos-sur-mer, din apropere de Marsilia, pe coasta sudică a Franţei. Am reacţionat atunci ca în povestea cu ţăranul lui Marin Preda când a văzut prima dată o girafă şi a spus că aşa ceva nu există. La acel moment, în depozitele de gaz ca nişte bule gigantice din oţel, ajungeau în special GNL qatarez, care putea ieşi fără probleme din Strâmtoarea Hormuz. O analiză recentă a Institute for Energy Economics and Financial Analysis (IEEFA) explică paradoxul în care a ajuns Uniunea Europeană în privinţa gazelor naturale: statele europene au scăpat de dependenţa de metanul rusesc, dar au deschis drumul altei dependenţe - de gazul lichefiat american. Pentru România, discuţia devine interesantă abia când ne uităm la perspectiva anului 2027, când primele molecule de gaz din Neptun Deep vor curge prin conducte, de la Tuzla, spre vestul Europei. România este la un pas de exploatarea celui mai mare proiect de gaze offshore din Uniunea Europeană, cu investiţii de aproape patru miliarde de euro, împărţite egal între OMV Petrom şi Romgaz.

• Din lac, în puţul cu gaz

În primă fază, blocul comunitar şi-a consolidat securitatea energetică prin reducerea cererii de gaze cu peste 20% între 2021 şi 2024 cu ajutorul industriei de producere a energiei verzi. A doua fază a fost limitarea importurilor de gaze din Rusia. În urma invaziei Ucrainei de către Rusia, în 2022, UE şi-a redus treptat dependenţa de gazele ruseşti, iar importurile prin conducte şi GNL au scăzut cu 75% între 2021 şi 2025.

Chiar şi aşa, Rusia rămâne unul dintre cei mai mari furnizori de gaze ai UE. Ţările UE au cheltuit 5,9 miliarde de euro pe gaz rusesc transportat prin conducte şi 6,7 miliarde de euro pe LNG rusesc în 2025, dar oficialii de la Bruxelles promit că la finalul acestui an vor intra în vigoare obligaţii pentru statele membre de închidere definitivă a importurilor ruseşti. Între timp, importurile de GNL american în UE au crescut de aproape patru ori: de la 21 de miliarde de metri cubi în 2021, la aproximativ 81 de miliarde de metri cubi în 2025. Mai exact, 57% din necesarul de gaz lichefiat al UE a venit din SUA anul trecut. Treisprezece ţări ale UE au importat GNL american în 2025. Olanda, Franţa, Spania, Italia şi Germania au reprezentat 75% din importurile de GNL american ale blocului comunitar anul trecut.

Viitorul pare previzibil: în baza acordului comercial SUA-UE din iulie 2025, europenii vor cumpăra energie americană de 750 miliarde de dolari până în 2028. Cu aceşti bani, potrivit calculelor IEEFA, UE ar putea instala 546 de Gigawaţi de capacitate combinată de energie solară şi eoliană, care ar spori securitatea energetică şi ar putea reduce preţurile electricităţii. Însă, prin încheierea unor contracte pe termen lung cu gaze, UE riscă să submineze Pactul Verde şi autonomia sa energetică.

În ciuda planurilor europene de reducere a cererii de combustibili fosili, statele europene ar putea construi până în 2030 mai multe terminale de GNL decât cererea, iar capacităţile de import pentru gazul lichefiat să depăşească cererea totală de gaze a Europei, apreciază analiza IEEFA.

• România şi metanul din adâncuri

Ce poate face România în acest context geopolitic complicat? Pentru că nu putem deveni o destinaţie pentru gazul lichefiat (vasele cu gaz lichid nu pot trece prin Strâmtoarea Bosfor din cauza riscurilor implicate de geografia strâmtorii), România poate intra pe piaţa europeană cu echivalentul a 10% din cantitatea de GNL cumpărată de toată Uniunea Europeană din SUA într-un an. Mai exact, Neptun Deep are rezerve estimate de aproximativ 100 de miliarde de metri cubi, iar producţia anuală, după atingerea platoului, este estimată la circa 8 miliarde de metri cubi de gaze naturale. Aceste volume vor dubla producţia naţională de gaze şi ne vor transforma într-o alternativă la GNL a blocului comunitar.

În acest moment, Europa depinde de un mix de gaze livrate prin conducte din Norvegia, Africa de Nord şi Azerbaidjan, completate de importurile din SUA, potrivit unei analize a companiei MET, trader de electricitate şi gaze. Norvegia operează una dintre cele mai extinse reţele de conducte submarine din lume, fiind conectată prin 8.800 de kilometri de conducte submarine direct la marile hub-uri de gaze din Germania, Belgia, Franţa şi Marea Britanie.

Livrările de gaze din Africa de Nord - Algeria, Libia şi Egipt - către Europa de Sud reprezintă circa 13% din totalul importurilor de gaze ale UE. Rolul central revine Algeriei, care aprovizionează Spania şi Italia. În acelaşi timp, Coridorul Sudic de gaze traversează şapte ţări pe o distanţă de aproximativ 3.500 km şi aduce gazele din Azerbaidjan către Europa Centrală.

Drept comparaţie, România dispune în acest moment de o reţea de aproape 14.000 de kilometri de conducte de transport intern şi internaţional (cu diametrul conductelor între 50 mm si 1200 mm, în timp ce un gazoduct are nevoie de un diametru între 700 şi 1200 mm pentru a asigura transportul la presiuni înalte) şi 11 puncte de conectare transfrontalieră (5 cu Ucraina, 4 cu Bulgaria şi câte unul cu Ungaria şi Republica Moldova).

Pentru România, activitatea de tranzit internaţional a început în anul 1974, prin punerea în funcţiune între localităţile Isaccea (Tulcea) şi Negru Vodă (Constanţa), a primei conducte cu o lungime de 190 Km şi un diametru de 1000 mm, în vederea tranzitării pe teritoriul României a gazelor naturale provenite din fosta Uniune Sovietică spre Bulgaria. Apoi, între 1986 şi 1996 s-au construit pe acelaşi traseu două noi conducte, cu un diametru de 1200 mm, care extinde transportul gazelor naturale spre Turcia, Grecia şi Macedonia.

Problema noastră este că, potrivit unui raport al ANRE de acum doi ani, peste 7,7 mii de kilometri de conducte (jumătate din total) din reţeaua de transport al gazelor au durată de funcţionare mai mare de 40 de ani.

Astfel, având în vedere perturbările continue ale exporturilor de GNL din Qatar, IEEFA estimează că SUA vor depăşi Norvegia şi vor deveni cel mai mare furnizor de gaze al Europei şi al UE în 2026 şi ar putea ajunge să reprezinte 80% din importurile de LNG ale UE până în 2028. În concluzie, războiul din Orientul Mijlociu a crescut dependenţa Europei de gazul lichefiat din SUA şi Rusia, iar criza energetică din 2026 arată că riscul folosirii hidrocarburilor nu este doar pentru mediu, ci şi unul geopolitic.