Succesul strategiei UE pentru îngrăşămintele chimice depinde de relaxarea Pactului Verde

Conflictul din Iran a generat un şoc masiv pe piaţa mondială a îngrăşămintelor, în special din cauza blocării Strâmtorii Ormuz, prin care trece aproximativ o treime din comerţul global de profil.

Preţurile au reacţionat violent. Cotaţiile pentru uree în Europa de Vest au crescut cu 55% faţă de nivelurile de dinaintea războiului, în timp ce pe alte pieţe internaţionale creşterile au ajuns la 70%. În acest timp, marii consumatori, precum India, sunt obligaţi să facă achiziţii record la preţuri duble, iar astfel creşte presiunea asupra stocurilor globale.

Europa se confruntă cu o dependenţă critică de importuri: 30% pentru azot, 68% pentru fosfaţi şi 85% pentru potasiu. Această fragilitate este accentuată de costurile energiei, deoarece gazul natural reprezintă până la 90% din costurile de producţie pentru îngrăşămintele pe bază de azot. Deşi UE a încercat diversificarea, înlocuind parţial importurile din Rusia cu cele din Maroc, care a devenit principalul furnizor, cu 19% cotă de piaţă în 2025, dependenţa de surse externe rămâne o problemă de securitate naţională.

Pentru evaluarea amplitudinii creşterilor, este necesară plasarea evenimentelor în contextul crizei energetice declanşate de războiul din Ucraina în 2022. Conform datelor istorice, indicele preţului îngrăşămintelor a atins un vârf istoric în 2022, urmat de o uşoară corecţie în anii următori. Criza din Golf a suprapus un nou şoc major de aprovizionare peste o piaţă deja fragilizată.

Datele de la Banca Mondială arată că indicele agregat al preţurilor îngrăşămintelor chimice a crescut cu peste 26% în luna martie 2026 şi a ajuns la cel mai ridicat nivel din decembrie 2022 (vezi graficul).

Pe lângă conflictul din Golf, piaţa din Uniunea Europeană se confruntă cu presiuni suplimentare din cauza introducerii taxei de carbon (CBAM) de la începutul acestui an. Taxa a condus la creşteri suplimentare de 11% până la 30% a preţurilor îngrăşămintelor chimice şi chiar la blocaje temporare ale pieţei.

Acesta este contextul în care Comisia Europeană a anunţat că va prezenta un plan de acţiune în privinţa îngrăşămintelor chimice la jumătatea lunii viitoare.

Planul vizează consolidarea autonomiei strategice şi diversificarea lanţurilor de aprovizionare, tranziţia către producţia îngrăşămintelor cu emisii reduse şi promovarea soluţiilor de tip RENURE, care presupun recuperarea azotului din gunoiul de grajd.

Încă nu este clar cum vor funcţiona soluţiile de tip RENURE, în condiţiile în care una dintre ţintele politicilor verzi din UE este reprezentată de reducerea efectivelor de animale, în special de bovine, pentru a limita emisiile de gaze cu efect de seră.

Conform informaţiilor din presa europeană, strategia propusă de CE nu vizează o relaxare a Pactului Verde, ci, dimpotrivă, va propune o accelerare a decarbonizării ca soluţie pe termen lung.

Succesul acestei abordări este pus sub semnul întrebării de realităţile economice imediate. Una dintre cele mai importante este competitivitatea în faţa modelului adoptat de China, unde preţurile fertilizatorilor sunt de aproape trei ori mai mici decât cele de pe plan internaţional, pe fondul utilizării cărbunelui ca materie primă.

Pentru UE, adoptarea unei strategii bazate pe resurse fosile ieftine ar însemna abandonarea obiectivelor climatice, iar acest lucru nu se află pe agenda CE.

În al doilea rând este vorba despre costul tranziţiei. Deşi UE a suspendat tarifele de import pentru a ajuta fermierii, producţia internă rămâne necompetitivă din cauza preţului gazului, iar fără subvenţii masive sau o scădere drastică a costurilor energiei verzi, îngrăşămintele produse în UE vor rămâne mult mai scumpe decât cele din China sau Orientul Mijlociu.

Ajustarea reglementărilor este luată în considerare, însă nu este clar în ce măsură o relaxare temporară poate soluţiona problema producţiei interne de fertilizatori fără adoptarea unor reglementări care să conducă şi la scăderea masivă a cererii.

În comparaţie cu situaţia fertilizatorilor chimici din Europa, care se bazează pe importuri şi prezintă o vulnerabilitate ridicată la preţul şi aprovizionarea cu gaze naturale, China a adoptat o strategie bazată pe resurse interne şi autosuficienţă.

Un pilon important al acestei strategii a devenit producţia unor îngrăşăminte de bază, cum este ureea, din cărbune. Conform datelor oficiale, circa 78% din producţia de uree a Chinei provine din cărbune şi face parte dintr-o strategie mai largă a investiţiilor în infrastructura de transformare a cărbunelui în produse chimice derivate, conform unei ştiri de la Reuters.

China este astfel mult mai puţin expusă la volatilitatea pieţei gazelor naturale, o situaţie reflectată şi de divergenţa dintre preţurile interne şi internaţionale ale ureei după declanşarea războiului din Golf. Preţurile interne s-au menţinut la circa o treime din etalonul global, pe fondul unei creşteri de circa 70% a preţurilor internaţionale.

În condiţiile în care China este cel mai mare producător şi consumator de îngrăşăminte pe bază de azot din lume, deciziile politice s-au axat pe securitatea alimentară proprie, prin asigurarea accesului fermierilor la fertilizatori ieftini, indiferent de situaţia de pe pieţele internaţionale.

Mai mult, autorităţile de la Beijing au anunţat restricţionarea exporturilor, cu impact major asupra sectoarelor agricole din India, Malaezia sau Indonezia. Malaezia este afectat în mod deosebit, în condiţiile în care importă 67% din îngrăşăminte din China.

În urma acestor restricţii, presa internaţională a publicat opinii conform cărora restricţionarea exporturilor de fertilizatori este utilizată ca armă economică de autorităţile de la Beijing.

Toate aceste elemente arată abordarea radical diferită a Europei şi Chinei: în timp ce Europa încearcă să construiască o economie circulară sub presiunea ţintelor stabilite prin Pactul Verde, China îşi asigură stabilitatea prin exploatarea resurselor proprii de cărbune şi prin alegerea unei căi care acordă prioritate costurilor scăzute şi independenţei în detrimentul obiectivelor climatice globale.

În concluzie, piaţa îngrăşămintelor traversează o perioadă de maximă tensiune. Conflictul din Golf a generat o creştere bruscă şi severă pentru azot şi fosfaţi, suprapusă peste o piaţă deja tensionată de taxa de carbon din UE şi efectele războiului din Ucraina.

Fără o soluţie pentru costul prohibitiv al energiei în comparaţie cu modelele bazate pe cărbune (China) sau gaz ieftin (Rusia/Qatar), competitivitatea agriculturii europene va rămâne sub o presiune imensă, mai ales pe fondul avertismentului de la Banca Mondială, conform căruia "distrugerea cererii pentru fertilizatori ar putea conduce la scăderi catastrofale ale recoltelor în sezonul 2026-2027".

Rezultatul politicilor guvernamentale din ultimele decenii plasează România într-o poziţie extrem de dificilă nu doar în contextul actual, ci şi din punct de vedere al sustenabilităţii pe termen mediu şi lung.

Deocamdată, opţiunile se rezumă la un echilibru între diversificarea rapidă a importurilor, pentru a evita blocajele din Strâmtoarea Ormuz, utilizarea tehnologiilor de recuperare a azotului (RENURE) pentru a scădea factura de gaz şi negocierea la nivel de UE pentru sprijin financiar masiv destinat fermierilor afectaţi de preţurile duble la uree.

Toate acestea nu sunt decât soluţii temporare, care nu pot elimina ameninţările grave la adresa securităţii alimentare naţionale.