Ţapul ispăşitor într-un stat ieftin: cine scrie regulile fiscale

Dezbaterile fiscale din România ultimilor ani se poartă obsesiv în jurul aşa numitelor privilegii, precum pensiile câtorva mii de magistraţi, sporurile poliţiştilor, indemnizaţiile parlamentarilor, şi aproape niciodată în jurul arhitecturii care determină cât şi de la cine se colectează veniturile bugetare. România, Bulgaria şi Polonia au pornit din acelaşi punct după 1989, ca foste state socialiste cu moşteniri instituţionale similare, şi au ajuns în configuraţii fiscale sensibil diferite. România colectează din taxe şi contribuţii sociale în jur de 28-29% din PIB, printre cele mai mici niveluri din Uniunea Europeană, comparabile cu Irlanda, unde PIB‑ul este umflat de contabilitatea marilor companii multinaţionale. Bulgaria strânge puţin peste 30% din PIB din aceleaşi surse, un pic mai mult, dar tot în coada UE. Polonia colectează aproape 35% din PIB, apropiindu-se de media europeană. Diferenţa de câteva puncte nu pare spectaculoasă, dar rezultatele bugetare arată altfel. Conform notificărilor Eurostat din primăvara lui 2026, România a înregistrat în 2025 un deficit de 7,9% din PIB, cel mai ridicat din Uniunea Europeană, Bulgaria a depăşit şi ea pragul Maastricht, ajungând la 3,5%, iar Polonia a atins 7,3%, în creştere semnificativă faţă de anii anteriori, dar, în cazul ultimei, mai ales din cauza creşterii cheltuielilor de înarmare.

Dacă ne uităm însă nu la dimensiunea bugetului, ci la viaţa oamenilor, tabloul e mai puţin liniştitor pentru exemplul „disciplinei fiscale”. Bulgaria are venitul mediu cel mai mic din UE, dublat de o inegalitate ridicată şi una dintre cele mai scăzute speranţe de viaţă din Uniune. România nu arată mult mai bine, dar din cu totul alte motive, deoarece cheltuieşte mai mult decât colectează, finanţând prin deficit o structură de stat care însă nu poate produce servicii publice de bază. Bugetul României se duce prioritar pe salarii majorate emoţional în anii electorali, pe transferuri cu utilitate politică imediată şi pe întreţinerea unei maşinării administrative din ce în ce mai politizate şi mai puţin performante. În acelaşi timp, cheltuielile pe sănătate rămân mult sub media europeană, iar educaţia continuă să piardă elevi prin abandon şcolar timpuriu, cu efecte directe asupra formării capitalului uman.

Sistemul fiscal care produce această configuraţie nu este însă nici un accident şi nici rezultatul unei singure decizii. De peste două decenii, România funcţionează cu un regim de cotă unică pe venit, cu impozitarea redusă a capitalului şi aproape fără o impozitare reală a averii. Pe hârtie, toţi plătesc acelaşi procent pe venitul declarat, dar modul în care venitul este definit şi reîmpachetat face diferenţa. Un salariu nu are aceeaşi marjă de optimizare ca un portofoliu de dividende sau ca o structură de proprietate. Impozitul pe dividende a rămas ani la rând la 8%, abia de curând fiind ridicat la 16%, nivel care rămâne oricum mic în raport cu practicile din statele occidentale. TVA, ridicată şi aplicată uniform pe o gamă largă de bunuri şi servicii, completează tabloul în sens regresiv, lovind mai mult în gospodăriile care cheltuiesc pe consum aproape tot ce câştigă.

Aşa numita reforma fiscală din 2025 nu a schimbat această direcţie, ci a consolidat-o. Reducerea spaţiului pentru cote reduse de TVA la alimente, medicamente sau cărţi a mutat o parte mai mare din efortul de ajustare pe consumul curent, într-un moment în care inflaţia era deja mult peste media europeană. Cota unică pe venit a rămas neatinsă, iar discuţia despre o impozitare mai articulată a patrimoniului a fost abandonată. Rezultatul nu este un regim fiscal neutru, ci unul care, prin întregul său design, transferă o parte disproporţionată din povară către muncă şi consum.

Mecanismul care menţine aceste reguli nu trebuie neapărat să fie rezultatul unei coordonării explicite între diferiţii actori interesaţi, ci vine mai degrabă din faptul că există grupuri care beneficiază de aceste aranjamente fiscale. În partea superioară a distribuţiei veniturilor şi averilor s-a format, în timp, un segment de actori, companii şi persoane, care poate funcţiona din ce în ce mai mult în paralel cu infrastructura serviciilor publice. Aceştia pot accede la servicii private acolo unde statul e slab sau imprevizibil, în asigurări medicale, educaţie, securitate sau expertiză juridică. De aceea au interesul ca regulile generale să fie punitive sau să se schimbe radical, şi, mai ales, nu resimt nevoia de a face presiuni pentru consolidarea serviciilor publice. Configuraţia actuală a fiscalităţii reflectă, în mare parte, această poziţionare socio-economică. Sistemul rezultat protejează mai bine veniturile mobile şi capitalul, chiar cu preţul unei dependenţe crescute de TVA şi contribuţii pe muncă.

În loc să traducă această tensiune într-o discuţie deschisă despre redistribuire şi responsabilităţi, politica recurge frecvent la un mecanism mai uşor de gestionat, cel al ţapului ispăşitor. Rene Girard, în cartea sa tradusă şi în română, Ţapul ispăşitor, a descris modul în care societăţile aflate în criză canalizează conflictul către o victimă substitut, pentru a evita confruntarea cu cauzele structurale ale tensiunilor. În România ultimilor ani, această victimizare simbolică a vizat, pe rând, magistraţii cu „pensii de lux”, militarii cu „privilegii”, poliţiştii cu „sporuri necuvenite”, parlamentarii şi politicienii cu „indemnizaţii uriaşe”. Sunt categorii distincte şi totuşi nu atât de îndepărtate de oamenii obişnuiţi încât să nu poată fi izolate discursiv astfel încât întreaga argumentaţie să pară verosimilă.

Efectele unei astfel de focalizări sunt duble: pe de o parte, atenţia publică se mută de la întrebările vizând cota unică, tratamentul dividendelor, impozitarea averii, magnitudinea pierderilor din TVA, către o dezbatere despre „privilegii” închise în interiorul sectorului public; pe de altă parte, tocmai acele funcţii regaliene ale statului care cer stabilitate şi protecţie, precum justiţia independentă, armata profesionistă sau ordinea publică, devin ţinte predilecte ale resentimentului. Demoralizarea şi subfinanţarea acestor zone reduc capacitatea statului de a face exact ceea ce i se cere retoric, şi anume să aplice reguli, să ofere predictibilitate, să limiteze abuzul şi arbitrarul.

În ceea ce priveşte efectele ortodoxiei fiscale, Bulgaria oferă un contraexemplu util pentru că indică unde se ajunge atunci când politicele fiscale regresive nu sunt dublate de investiţii în bunăstare şi instituţii. Venituri bugetare puţine, bine aliniate cu cheltuieli reduse, au produs multă vreme un echilibru bugetar şi un stat ieftin, într-o societate ce rămânea totuşi la marginea standardelor europene de venit, sănătate şi educaţie. Datele Eurostat din 2026 arată că şi Bulgaria a depăşit în 2025 pragul de 3%, înregistrând un deficit de 3,5% şi o datorie publică crescută brusc de la 23,8% la 29,9% din PIB. România ilustrează aceeaşi simetrie, având un stat la fel de ieftin ca pondere în PIB, dar cu o arhitectură fiscală mai indulgentă cu capitalul şi cu promisiuni bugetare greu de susţinut, care duc la deficite ridicate şi datorie în creştere. În ambele cazuri, costurile unui stat funcţional sunt mutate către segmentele mai puţin influente ale societăţii. Polonia aduce în discuţie o a treia traiectorie, cu atât mai relevantă cu cât punctul de plecare este acelaşi, un stat socialist cu aceleaşi moşteniri instituţionale şi aceleaşi presiuni ale tranziţiei. Spre deosebire de România şi Bulgaria, Polonia a colectat în 2024 în jur de 34,5% din PIB din taxe şi contribuţii sociale, apropiindu-se de media europeană, şi a construit treptat un sistem de impozitare pe venit cu două trepte, 12% pentru veniturile obişnuite şi 32% dincolo de un prag semnificativ, care introduce un element de progresivitate absent din arhitectura fiscală românească. PIB-ul per capita, calculat la paritatea puterii de cumpărare, a ajuns în Polonia la 84% din media UE, faţă de 77% în România şi 68% în Bulgaria. Distanţa nu se explică prin resurse naturale sau avantaje geografice deosebite, ci printr-o capacitate mai mare a statului de a colecta şi redistribui. Deficitul Poloniei a crescut totuşi la 7,3% din PIB în 2025, o deteriorare semnificativă, care semnalează că o bază fiscală mai solidă nu garantează automat echilibrul bugetar, dar oferă o marjă de manevră mai mare şi un stat cu mai multe resurse pentru servicii publice. Faptul că toate cele trei ţări împărtăşesc acelaşi trecut socialist elimină această moştenire ca variabilă explicativă principală şi mută întrebarea acolo unde îi este locul, respectiv ce alegeri de arhitectură fiscală s-au făcut după 1989 şi în favoarea cui.

Corecţia unui astfel de regim nu ţine de o singură măsură spectaculoasă, ci de o rearanjare graduală a stimulentelor. Un sistem fiscal în care contribuţia creşte, într-o anumită măsură, odată cu capacitatea de plată, în care proprietatea mare şi veniturile de capital nu sunt net avantajate în raport cu salariu şi în care TVA nu mai poartă singură greul consolidării, ar reduce presiunea pe muncă şi consum fără a penaliza investiţiile productive. În acelaşi timp, un cadru bugetar care leagă mai strâns costul serviciilor publice de beneficiile tangibile pe care le aduc, sănătate accesibilă, şcoli funcţionale, infrastructură, poate reconstrui un minim de încredere între contribuabil şi stat.

Cele trei traiectorii, Bulgaria cu ortodoxia fiscală şi durata medie de viaţă cea mai scurtă, România cu deficitul record şi serviciile publice precare şi Polonia cu arhitectura fiscală progresivă şi rezultatele mai bune, arată că nu există o cale neutră în politica fiscală. Fiecare sistem de taxe distribuie sarcini şi beneficii, protejează unele venituri şi le expune pe altele, consolidează sau erodează capacitatea statului. Întrebarea „cine scrie regulile fiscale” nu este o întrebare despre vinovaţi, ci despre interese. Cine are de câştigat din arhitectura actuală şi cine suportă costul ei?