Cel mai „mare” protest din istoria României a mobilizat câţiva oameni, deocamdată

George Simion a reuşit performanţa să transforme un protest anunţat cu surle şi trâmbiţe într-o demonstraţie de forţă... a Primăriei. Vineri, Primăria Capitalei câştiga în primă instanţă procesul împotriva organizatorilor, iar sâmbătă dimineaţă, în loc de o mare mobilizare populară, AUR ne oferea un spectacol familiar: liderul partidului ieşind din Parlament pentru a se alătura „manifestanţilor” şi acuzând sistemul că îi opreşte pe oameni să protesteze.

Ideea că protestul de la Bucureşti ar fi fost „copiat” după modelul european este, la o analiză atentă, o iluzie prost construită. În Franţa, mişcarea a pornit din şcoli, cu sute de mii de studenţi în stradă, cerând investiţii în educaţie. În Serbia, protestele au fost conduse de studenţi şi profesori, transformându-se într-o forţă politică care a răsturnat un regim. În Spania şi Portugalia, oamenii au ieşit în stradă pentru un drept fundamental: locuinţa, după ce chiria le înghite aproape întreg salariul. Iar la Cracovia, mii de oameni au ieşit în stradă pentru a condamna un atac terorist, nu pentru a susţine un politician aflat în arest preventiv.

AUR nu are studenţi. Nu are clase muncitoare furioase pe criza locuinţelor. Nu are un motiv care să unească o ţară. Are, în schimb, autocare. Primii manifestanţi au fost aduşi la Bucureşti cu autocarele, pentru a umple un gol lăsat de o mobilizare organică inexistentă. Iar dacă numărul va fi sub aşteptări, există deja o scuză perfectă: meciul România-Polonia. Primarul Ciucu a invocat explicit aglomeraţia şi meciul de pe Arena Naţională ca motiv pentru care comisia tehnică a respins avizarea, iar Simion a sărit imediat să spună că este o diversiune şi că nu aduce ultraşi polonezi. Dacă protestul va fi mic, vina nu va fi a lipsei de susţinere, ci a „sistemului” care a programat un meci în acelaşi weekend.

Discursul lui George Simion este caracterizat de un puternic populism, având accente greu de egalat în peisajul politic actual. El nu este un lider care organizează, ci unul care „se pune la dispoziţia instituţiilor” pentru ca manifestaţia să decurgă fără probleme, deşi partidul pe care îl conduce a oferit asistenţă juridică pentru autorizare. Este un joc de-a v-aţi ascunselea cu responsabilitatea: dacă e bine, e meritul lui; dacă e rău, e vina Primăriei, a preşedintelui, a „sistemului”. Într-o ţară în care protestele reale izvorăsc din disperare, AUR încearcă să promoveze un miting de mobilizare comandată ca fiind expresia spontană a unei naţiuni furioase. Numai că furia nu se aduce cu autocarul, iar un val european nu se copiază cu o listă de revendicări împrumutate şi cu o scuză pregătită pentru final.