VIDEO / JURNAL DE CĂLĂTORIE - TUNISIA Prin cenuşa imperiilor şi nisipul deşertului

Cum călătorului îi şade mereu bine cu drumul, nu puteam tocmai eu să contrazic acest lucru. În plus, drumul de la Monastir la Tozeur cu un retur spre Mediterana în direcţia Hammamet este mai mult decât o simplă deplasare între câteva puncte de pe hartă. Este o trecere lentă dinspre Mediterana spre marginea Saharei, dinspre albastrul mării spre o geografie în care culoarea dominantă devine ocrul, iar unitatea de măsură a timpului nu mai este ora, ci veacul. Pe măsură ce autocarul înaintează spre sud-vest (mă repet, am ajuns în zonă cu cu agenţia Vacanza), peisajul se simplifică. Palmierii devin mai rari, vegetaţia se retrage, iar pământul capătă nuanţe de aramă şi cenuşă. Din când în când apar sate albe, câte o benzinărie, câte un măgar nepăsător sau câte o turmă de capre care traversează şoseaua cu sentimentul că lumea le aparţine de drept. La returul spre Mediterana senzaţia este şi mai intensă.

• Un drum care invită la reflecţie

Privind întinderile de nisip, mă gândesc la lucrurile foarte mici şi la lucrurile foarte mari. Un grăunte de nisip pare neînsemnat. Îl iei între degete şi îl poţi pierde fără să observi. Şi totuşi, aceste particule minuscule rezistă cât lumea. Au fost martore la ridicarea şi prăbuşirea civilizaţiilor, la caravanele încărcate cu sare şi mirodenii, la legiunile romane, la armatele arabe, la negustorii veniţi din Cartagina sau din Alexandria. Imperiile, în schimb, par indestructibile ...până la un punct când nu mai sunt deloc. Îşi ridică templele, fortăreţele şi palatele, emit legi, bat monede şi trasează graniţe. Dar, privite din perspectiva deşertului, toate par trecătoare.

Imperiul Roman, califatele arabe, dominaţia otomană, protectoratul francez - fiecare a lăsat urme, dar niciunul nu a putut concura cu răbdarea minerală a nisipului. Deşertul nu se grăbeşte. Nu are ambiţii politice şi nu redactează constituţii. El lucrează în tăcere, mutând dunele cu o perseverenţă pe care niciun împărat nu a reuşit să o egaleze.

• Oraşul oază

Ajungând la Tozeur, oraş-oază cu mii de palmieri, ai senzaţia că ai ajuns la un compromis între asprime şi generozitate. Aici, apa scoasă din adâncuri face posibilă viaţa, iar verdele intens al curmalilor pare un miracol negociat direct cu Sahara. Tozeur este poarta spre deşert, dar şi un loc al memoriei. Casele sale din cărămidă galbenă, aşezate în modele geometrice sofisticate, arată că frumuseţea poate exista chiar şi acolo unde natura pare să fi impus austeritatea.

În apropiere se află Chott el Djerid, imensul lac sărat care, în funcţie de anotimp, se transformă într-o întindere albă, orbitoare, sau într-o oglindă ce reflectă cerul până la confuzie. Aici, realitatea şi mirajul ajung la un acord tacit.

În astfel de locuri înţelegi că istoria omenirii este, poate, o conversaţie între orgoliu şi modestie. Noi construim imperii, crezând că vor dura veşnic. Natura produce grăunţe de nisip şi aşteaptă.

Iar la sfârşit, aproape întotdeauna, nisipul are ultimul cuvânt.