
În toate rapoartele Băncii Naţionale privind inflaţia, creşterea anuală a preţurilor de consum revine inevitabil în intervalul ţintă. Ultimul raport arată că rata inflaţiei va intra pe o traiectorie descendentă la începutul anului viitor, va intra în intervalul ţintă 1,5% - 3,5% în primul trimestru din 2028 şi va atinge ţinta de 2,5% în al treilea trimestru din 2028.
Trimestru după trimestru, estimările publicate de banca centrală se îndreaptă mecanic către ţinta de inflaţie indiferent de amplitudinea şocurilor. Aproape la fel de mecanic, prognozele BNR au subestimat sistematic amploarea şi persistenţa şocului inflaţionist din ultimii ani (vezi graficul 1).

Mai mult, teste statistice aplicate diferenţei dintre estimările băncii centrale şi inflaţia realizată arată că prognozele sunt mai bune decât simpla aplicare a "mersului la întâmplare" (random walk) doar pentru un orizont de cel mult un trimestru. După două trimestre, o performanţă mult mai bună oferă prognoza realizată pe baza valorii anterioare, căreia i se adaugă un şoc aleatoriu.
Mervyn King, fost guvernator al Băncii Angliei, a numit tendinţa modelelor macroeconomice ale băncilor centrale de a proiecta întotdeauna o revenire a inflaţiei la ţintă drept "teoria King Canute a inflaţiei”.
Referinţa la regele Knut cel Mare, care a avut un rol important în istoria Angliei, porneşte de la legenda în care acesta a ordonat mării, după ce şi-a pus tronul pe ţărm, să nu mai crească în timpul fluxului. Marea a urmat, bineînţeles, legile naturii şi nu comanda regelui.
Profesorul King a subliniat, în prezentarea "Monetary Policy in a World of Radical Uncertainty" de la Institute of International Monetary Research (2021), că o teorie satisfăcătoare a inflaţiei nu poate lua forma "inflaţia va rămâne scăzută deoarece noi spunem că va rămâne scăzută", mai ales că "într-o lume marcată de o incertitudine radicală, în care nimeni nu cunoaşte adevărata dinamică a economiei, nu putem fi siguri că băncile centrale vor acţiona într-o manieră compatibilă cu atingerea ţintei de inflaţie".
Fostul guvernator al Băncii Angliei a mai avertizat că "într-o astfel de lume, aşteptările sunt prea fragile pentru a ancora inflaţia şi a garanta credibilitatea băncii centrale", iar apoi a afirmat că modelele utilizate de băncile centrale au două mari neajunsuri: în primul rând presupun existenţa pieţelor complete, în care banii nu joacă un rol important, iar apoi pornesc de la ipoteza că economiile sunt staţionare, deşi realitatea arată că lumea este nestaţionară şi existenţa unui echilibru este iluzorie.
Dacă abaterile pe termen scurt produse de şocurile energetice sau de ofertă sunt tratate ca fiind temporare sau tranzitorii, indiferent de evoluţia agregatelor monetare, a politicii fiscale sau a dinamicii reale a economiei, atunci conducerea politicii monetare pe baza unor astfel de modele, în cadrul cărora schimbările structurale pot fi interpretate greşit drept perturbări trecătoare, poate avea ca rezultat menţinerea în teritoriu negativ a dobânzilor reale pentru o perioadă prea îndelungată.
Problema estimării inflaţiei este amplificată de volatilitatea ridicată a prognozelor BNR privind deviaţia Produsului Intern Brut faţă de valoarea sa potenţială, determinată de utilizarea completă a factorilor de producţie.
Istoricul revizuirilor acestei variabile, care nu este direct observabilă, demonstrează instabilitatea cadrului de evaluare a măsurilor de politică monetară (vezi graficul 2).

În rapoartele asupra inflaţiei din noiembrie 2022 şi noiembrie 2023, modelele BNR prezentau economia ca fiind supraîncălzită sub presiunea cererii din perioada post - pandemie, cu o deviaţie pozitivă de până la +2,9% din PIB-ul potenţial. Un an mai târziu, în proiecţia din noiembrie 2024, modelele băncii centrale anticipau o "aterizare lină", cu o deviaţie foarte apropiată de nivelul neutru (+0,1% în 2026).
În rapoartele din noiembrie 2025 şi noiembrie 2026, tabloul macroeconomic a cunoscut o schimbare radicală. Modelele BNR au trecut la proiectarea unei deviaţii negative semnificative, care coboară până la -3,7% în 2026 şi se menţine în teritoriul negativ (-2,3%) până în 2028.
Oare este posibilă conducerea politicii monetare în condiţiile unor astfel de revizuiri substanţiale?
Această instabilitate statistică este rezultatul cumulativ al politicilor monetare şi fiscale aplicate până în prezent. Perioada actuală de stagflaţie, caracterizată printr-o inflaţie ridicată, prognozată la 7,4% până la sfârşitul anului, şi o deviaţie negativă masivă a PIB-ului faţă de PIB-ul potenţial, de -3,2%, nu permite aplicarea unor politici monetare "clasice".
Teoria monetară tradiţională arată că o deviaţie negativă semnificativă reflectă sub-utilizarea capacităţilor de producţie şi o cerere agregată comprimată, ceea ce ar trebui să exercite o presiune de scădere asupra preţurilor şi salariilor.
Această ipoteză funcţionează doar atunci când inflaţia este alimentată de excesul de cerere. În cazul României, circa 80% din creşterea inflaţiei provine din şocuri de ofertă exogene, cum sunt preţurile energiei electrice, gazelor naturale, combustibililor, precum şi majorărilor de taxe.
Atunci când creşterile de preţuri sunt generate de probleme structurale la nivelul ofertei şi preţurile ridicate ale energiei, creşterea dobânzilor nu va avea efect, deoarece nu va determina nici creşterea producţiei de gaze naturale şi electricitate şi nici nu poate reduce preţul certificatelor de carbon.
De asemenea, o reducere agresivă a dobânzilor pentru a susţine cererea agregată şi a închide deviaţia negativă de -3,2% riscă să destabilizeze cursul de schimb al leului.
Deoarece combustibilii şi resursele energetice importate sunt denominate în valută, deprecierea leului faţă de euro s-ar reflecta imediat în creşterea preţurilor combustibililor şi a facturilor la utilităţi.
În plus, aici există şi în element major de incertitudine. Preţurile ridicate ale energiei au creat deja dificultăţi majore la nivelul sectoarelor economice, în special a celor industriale, iar noi creşteri vor putea, într-adevăr, să închidă divergenţa dintre PIB şi PIB-ul potenţial, dar prin prin contracţia simultană diferenţiată a celor două variabile.
La nivelul pieţelor financiare există anticipaţii privind o posibilă reluare a ciclului de reducere a dobânzii de referinţă spre mijlocul anului viitor. Susţinătorii acestei relaxări argumentează că, pe măsură ce efectul de bază va determina o scădere mecanică a inflaţiei, menţinerea dobânzii nominale la 6,5% ar reprezenta o "restricţionare pasivă" neintenţionată a politicii monetare, prin creşterea dobânzii reale într-un moment de contracţie economică.
Se mai consideră că, având în vedere întârzierea de 12 - 18 luni în transmiterea deciziilor de politică monetară la nivelul economiei reale, o bancă centrală nu poate aştepta până când inflaţia atinge exact ţinta pentru a reduce dobânzile, deoarece riscă să adâncească nejustificat recesiunea.
Această viziune optimistă ignoră, însă, schimbări structurale fundamentale: criza energetică din Europa şi din România nu este un şoc tranzitoriu, ci implică o reconfigurare pe termen lung a sistemului economic.
Există cel puţin patru factori structurali care împiedică revenirea preţurilor energiei la nivelurile scăzute dinaintea crizei. În primul rând, depozitele de gaze naturale din Europa au intrat în sezonul rece la niveluri reduse de doar 71% - 74%, ceea ce va impune achiziţii masive şi scumpe de gaze naturale lichefiate (GNL) pe parcursul primăverii şi verii pentru refacerea rezervelor.
În al doilea rând, extinderea cadrului european al certificatelor de carbon prin sistemul ETS2, începând cu 2027, va aplica o taxă directă pe combustibilii auto şi pe gazele pentru încălzirea rezidenţială, care va anula efectele pozitive ale unei posibile scăderi a preţului petrolului.
În al treilea rând, structura pieţei europene de energie electrică arată că, în lipsa unor capacităţi mari de stocare, preţul electricităţii va continua să fie determinat la nivelul centralelor pe gaz.
Pe de altă parte, eliminarea definitivă a importurilor de gaze din Rusia şi înlocuirea acestora cu GNL transportat pe mare va încorpora permanent costurile de lichefiere, transport şi regazificare în structura de cost a industriei europene.
Dincolo de factorii specifici Europei, un alt factor important a fost evidenţiat recent în publicaţia Central Banking: creşterea datoriilor publice în economiile dezvoltate va forţa creşterea dobânzilor în economiile emergente, iar acest efect de contagiune devine tot mai puternic, după cum se arată într-un raport al Băncii Mondiale.
A presupune că inflaţia va reveni în intervalul ţintă al BNR doar pentru că efectele statistice de bază vor tempera creşterea anuală a indicelui de preţ al consumatorilor nu înseamnă decât o nouă cădere în capcana semnalată de "teoria King Canute a inflaţiei”.
Banca Naţională a României, alături de celelalte bănci centrale, se află acum la un punct de răscruce instituţională.
Timp de peste două decenii, regimul de ţintire a inflaţiei a oferit o ancoră pentru economie, însă atunci când modelele economice tratează convergenţa spre ţintă ca pe o certitudine matematică şi nu ca pe un proces decizional activ, politica monetară pierde contactul cu realitatea.
În condiţiile în care preţurile energiei rămân ridicate din cauze structurale, presiunile bugetare persistă, iar deviaţia PIB-ului persistă în teritoriu negativ, BNR nu se mai poate baza pe modele matematice pentru a garanta stabilitatea preţurilor şi este nevoită să navigheze între o economie reală slăbită şi şocuri ale preţurilor care nu pot fi eliminate prin simple ecuaţii.
Rezultatul acestui exerciţiu de realism economic va determina verdictul privind eşecul sau succesul politicii monetare a BNR în faţa inflaţiei structurale din România.



















































Opinia Cititorului