Interludiu?

Duminică, 25 octombrie, două alegeri au întrerupt ceea ce părea un mers fără oprire al extremei drepte. În Serbia, Aleksandar Vuèić a recunoscut că Lista Studenţilor a câştigat majoritatea în parlament. În Brazilia, Lula da Silva l-a învins pe Flavio Bolsonaro. E un interludiu sau o schimbare de sens? Deocamdată nu ştim, pentru că niciuna dintre cauzele care au alimentat extrema dreaptă nu a dispărut peste noapte.

Pentru România, alegerile de la Belgrad contează mult mai mult. Vuèić, care şi-a început cariera în Partidul Radical al lui Vojislav ©e¹elj, a construit în mai bine de un deceniu un sistem în care partidul, administraţia şi cea mai mare parte a presei au ajuns să funcţioneze ca un singur aparat de putere. Competiţia electorală exista, dar era încadrată. Mişcarea pornită din universităţi acum aproape doi ani, după prăbuşirea copertinei gării din Novi Sad, a atras treptat profesori, sindicalişti şi cetăţeni obişnuiţi. Duminică, Lista Studenţilor a trecut de jumătate din voturi, iar alianţa lui Vuèić a rămas în jurul a patruzeci la sută în condiţiile unei prezenţe la vot cum Serbia nu mai văzuse de decenii.

Nu e prima dată când studenţii sârbi schimbă conducerea ţării. În octombrie 2000, mişcarea Otpor a contribuit decisiv la căderea lui Slobodan Milo¹ević. Atunci s-a schimbat puterea, dar nu şi statul. Zoran Ðinðić a fost asasinat în 2003, reformele s-au împotmolit, iar peste un deceniu puterea a revenit în mâinile unui om al vechiului regim. Aleksandar Vuèić fusese ministrul informaţiilor al lui Milo¹ević. Întrebarea de azi nu e dacă studenţii pot câştiga alegeri, ci dacă de data aceasta vor putea schimba Serbia.

Patru alegători din zece au votat pentru continuitate. Vuèić rămâne preşedinte până în mai 2027, iar noua majoritate, fără structura unui partid clasic, va trebui să guverneze cu un aparat de stat construit de fosta putere şi în coabitare cu şeful acesteia. Un stat capturat nu se eliberează printr-un singur scrutin. Românii ştiu din propria experienţă cât de mult poate cântări un preşedinte ales direct atunci când nu se află de aceeaşi parte cu majoritatea parlamentară.

Lecţia sârbească e dublă pentru noi. Prima arată că o presiune civică susţinută poate învinge la urne chiar şi un sistem care controlează instituţiile. A doua aminteşte că extrema dreaptă oprită nu înseamnă extrema dreaptă dispărută. România a trecut prin asta anul trecut, când extrema dreaptă a pierdut turul al doilea al prezidenţialelor, dar şi-a păstrat electoratul, iar liderii ei contestă şi azi legitimitatea celor care au câştigat.

Brazilia ţine de altă geografie politică, cea a Americilor, şi trebuie citită în raport cu Washingtonul. Lula a întors un prim tur pierdut, în care Bolsonaro conducea cu 47% contra 45%, şi a câştigat cu 51,79% faţă de 48,21%. De la revenirea la alegeri directe, în 1989, nimeni nu mai reuşise asta. La o săptămână de alegerile americane de la jumătatea mandatului, din 3 noiembrie, e o înfrângere pentru Donald Trump, care l-a susţinut deschis pe Flavio Bolsonaro. Dar la baza rezultatului stă o transformare de profunzime pe care niciun scrutin nu o anulează. Brazilia, cea mai mare ţară catolică din lume, a devenit în câteva decenii o ţară în care peste un sfert din populaţie aparţine bisericilor evanghelice. Reţeaua lor de lăcaşuri, televiziuni şi deputaţi este baza socială a bolsonarismului şi nu a pierdut nimic duminică. Iar Bolsonaro a anunţat deja că nu recunoaşte rezultatul şi că va cere anularea alegerilor, într-o ţară care îşi aminteşte de asaltul asupra instituţiilor de la Brasília din ianuarie 2023.

Mai e un detaliu care spune mult. Lula împlineşte astăzi 81 de ani, e din aceeaşi generaţie cu Trump. Stânga braziliană a câştigat cu un lider fără succesor vizibil, în timp ce dreapta şi-a schimbat deja generaţia, iar Flavio Bolsonaro are 45 de ani. Victoria de duminică este a unui om, nu a unui proiect.

La Belgrad s-a schimbat majoritatea parlamentară, dar administraţia, presa şi preşedinţia rămân deocamdată în mâinile vechii puteri. Noua majoritate va trebui să schimbe regulile după care funcţionează statul fără să le folosească la rândul ei în propriul folos, cum s-a întâmplat după 2000. La Brasília, stânga a păstrat preşedinţia, dar reţelele bisericeşti şi politice pe care se sprijină bolsonarismul au rămas neatinse. Extrema dreaptă nu se hrăneşte doar din nemulţumire, ci şi din instituţiile care o reproduc, de la administraţia şi presa capturate ale Serbiei la reţelele bisericeşti şi parlamentare ale bolsonarismului. O alegere îi poate schimba pe cei care guvernează, nu şi regulile după care se guvernează. Duminică a fost momentul electoral. Abia dacă se vor schimba şi regulile vom şti că nu a fost doar un interludiu.