OPINIE Slovacia, Ungaria, Serbia: noua axă a autoritarismului din inima Europei

Robert Fico, premierul Slovaciei, a lăudat de curând modelul uzbec al „guvernării eficiente”. Nu e o glumă. În plină vizită oficială la Taşkent, liderul de la Bratislava a găsit de cuviinţă să ridice în slăvi un sistem care funcţionează fără opoziţie reală, fără presă liberă şi fără pluralism politic. Şi a făcut-o cu aerul omului care aduce în faţa Europei o idee salvatoare privind dezvoltarea economică: să privim spre Est.

„Când ai 100 de partide, nu poţi concura eficient economic”, a afirmat Robert Fico, citat de site-ul spectator.sme.sk, sugerând că democraţia este, în fond, un balast. Mai mult, premierul slovac susţine că o coaliţie de guvernare alcătuită din trei sau patru partide frânează eficienţa dezvoltării economice. Iar prin introducerea în ecuaţie a eficienţei economice a Chinei sau Vietnamului, tentaţia este completă: să luăm modelul autoritar şi să-l ambalăm în promisiunea prosperităţii, potrivit premierului Slovaciei.

Din păcate, Slovacia nu este singurul stat european care cochetează cu astfel de idei. În Ungaria, premierul Viktor Orban a oferit deja „reţeta” unei „democraţii ne-liberale”, cu instituţii loiale partidului, presă obedientă şi o opoziţie care există doar pentru decor. Orban nu mai trebuie să justifice nimic: rezultatele sunt livrate prin vot, iar mecanismul este uns ca o maşinărie electorală de precizie.

În Serbia, Aleksandr Vucic a dus spectacolul politic un pas mai departe: alegeri există, dar sensul lor e anulat de monopolul mediatic, de controlul complet asupra puterilor statului şi de o retorică ce glorifică „unitatea naţională” împotriva „haosului occidental”. Serbia vrea în Uniunea Europeană, dar merge spre Eurasia.

Austria, aparent mai reţinută, oferă însă teren fertil pentru populism autoritar. Discursul naţionalist al formaţiunilor de dreapta devine normă politică, iar ideea de „ordine” capătă o greutate aproape mistică. Tendinţa este clară: îndoiala faţă de democraţie începe să fie considerată legitimă.

Turcia, în schimb, nu mai are nevoie de travestiuri. Acolo, autoritarismul este deja stat de drept în forma sa pervertită. Preşedintele Recep Tayyip Erdogan a transformat sistemul într-un regim personal, unde votul nu mai este un act liber, ci o confirmare periodică a puterii. Alegerile nu lipsesc, dar alegerea da.

În acest peisaj, vocea lui Fico nu este singulară, ci parte a unui cor tot mai zgomotos, care susţine că democraţia a eşuat, că libertatea este o slăbiciune şi că statul are nevoie de o mână fermă. Este o retorică veche, reciclată în ambalaje noi. Se invocă haosul politic pentru a cere disciplină, se invocă economia pentru a cere supunere. Se vorbeşte despre „eficienţă” ca şi cum aceasta ar justifica orice compromis.

Dar să nu ne amăgim: în spatele admiraţiei pentru „sistemele alternative” se află o tendinţă clară privind concentrarea puterii, eliminarea dialogului politic, reducerea la tăcere a vocilor critice. Acestea nu sunt erori de parcurs, ci semne ale unei transformări de fond.

Europa se află într-un moment de cumpănă. Dacă principiile pe care a fost construit proiectul european - statul de drept, separaţia puterilor, libertatea presei - devin opţionale, atunci proiectul însuşi devine vulnerabil. Şi poate fi abandonat în favoarea unui autoritarism care promite mult şi oferă puţin, dar o face în linişte, fără scandal, fără opoziţie, fără democraţie.