
Naţionala României de fotbal a ajuns într-un punct în care e greu să mai fii dezamăgit dacă eşti un consumator avizat al acestui sport. Echipa a terminat pe ultimul loc în grupa de Liga Naţiunilor şi se pregăteşte pentru un baraj aproape jenant, în care miza nu este calificarea la un turneu final, ci evitarea retrogradării în cea de-a treia categorie valorică a fotbalului european. Am ajuns să ne luptăm să nu cădem şi mai jos, iar partea tristă este că asta nu pare să deranjeze prea tare.
Pe teren, lucrurile se desfăşoară după un scenariu devenit familiar, din toate punctele de vedere. Selecţionerul alternează deciziile neinspirate cu cele de-a dreptul inexplicabile, schimbările par uneori făcute fără o logică limpede, iar jucătorii lasă impresia că fotbalul este o activitate pe care o practică în timpul liber. Culmea, când lucrurile merg prost, avem întotdeauna explicaţii. Adversarul a fost dificil, terenul nu ne-a ajutat, presiunea a fost prea mare, ghinionul ne-a luat cu asalt. Numai fotbalul nostru nu este niciodată de vină.
Ianis Hagi, ajuns şi în postura de căpitan, oferă o imagine care spune multe despre situaţia actuală. În loc să fie un reper pentru echipă, prin joc, atitudine şi responsabilitate, ajunge prea des subiect de discuţie pentru prestaţii care nu justifică nici pretenţiile, nici statutul pe care îl ocupă. Numele nu ţine loc de valoare, iar moştenirea paternă nu reprezintă o scutire de la obligaţia de a juca fotbal.
Consacraţii Raţiu şi Drăguşin sunt foarte constanţi în ...comiterea de greşeli, care înclină balanţa, iar o bună parte dintre colegii lor fug mai mult de responsabilitate şi duelurile tari decât după minge.
Episodul cel mai trist, dar cel mai relevant, nu s-a petrecut însă pe teren. În Bosnia, la aeroport, câţiva soldaţi români i-au aşteptat pe tricolori. Oameni aflaţi acolo în uniformă, departe de casă, au găsit timp şi disponibilitate să întâmpine echipa naţională. Fotbaliştii nu au găsit însă bunul-simţ să îi salute (excepţiile au fost Răzvan Marin şi Gheorghe Hagi). Un gest elementar de respect, care nu cerea nici pregătire fizică, nici tactică, nici talent. Doar educaţie. Federaţia a venit ulterior cu explicaţii îndoielnice, încercând să lămurească un episod care n-ar fi trebuit să existe. Când ajungi să justifici lipsa unbei strângeri de mână, înseamnă că problema a depăşit de mult limitele unui rezultat sportiv.
Pentru că naţionala nu înseamnă doar 11 jucători, un selecţioner şi o siglă pe tricou. Înseamnă şi oamenii care îi urmăresc, cei care se deplasează sute de kilometri pentru un meci, cei care suferă la înfrângeri şi se bucură la victorii. Înseamnă inclusiv soldaţii români aflaţi în misiuni departe de ţară. Respectul faţă de aceştia nu este o opţiune şi nici o chestiune de protocol.
Poate că ar fi timpul să facem o pauză. Nu de la fotbal, ci de la pretenţii. Să renunţăm pentru o vreme la discursurile despre generaţii de aur, reconstrucţie, proiecte şi obiective îndrăzneţe. Să începem cu lucrurile simple: să jucăm fotbal, să respectăm adversarul, să ne respectăm suporterii şi să nu uităm să salutăm nişte militari români care ne aşteaptă într-un aeroport străin.
Până atunci, tricolori, pe loc repaus! Că tot nu prea avem unde să mai coborâm şi ce onoare să apărăm.




















































