Ucrainenii, uite nu-s!

Din ce în ce mai frecvent şi deloc întâmplător, cetăţenii României se întreabă dacă suntem mai mulţi sau mai puţini noi, cei care locuim în această ţară. Ieri, alaltăieri, am aflat că în curând vom fi mai mulţi. Printr-o lege în toată regula, toţi cetăţenii Statelor Unite, fără nicio discriminare, au posibilitatea acum să intre în România fără viză. Prin simplul lor statut de cetăţeni americani. Dar suntem şi mai mulţi dacă stăm să ne gândim la ucrainenii pe care îi găzduim. Cât de mulţi? Din păcate, suntem incapabili să răspundem la această întrebare. Este un secret bine păstrat.

Lipsa de transparenţă care caracterizează în ultimii ani atât instituţia prezidenţială, cât şi instituţia guvernamentală, se află la baza numeroaselor întrebări pe care ni le punem, dar şi a unor mari neajunsuri cu care e confruntăm. Atâta timp cât Executivul de la Bucureşti nu pune la dispoziţie datele necesare, Institutul Naţional de Statistică este incapabil să e furnizeze date elementare, iar în absenţa acestora nimic nu poate fi planificat. Nici consumul, nici transporturile, nici capacităţile de cazare şi nici măcar posibilitatea de a estima numărul de cazuri cu care se confruntă sistemul de sănătate. Şi nici măcar turismul nu poate fi cât de cât planificat.

Întrucât se vorbeşte din ce în ce mai insistent, dar şi contradictoriu despre numărul de cetăţeni ucraineni găzduiţi în România şi despre condiţiile asigurate de statul român şi de Uniunea Europeană pentru ca acestora să le fie garantat un nivel minim de existenţă, am încercat din răsputeri, accesând datele oficiale disponibile, să aflu care este realitatea la zi. Câţi dintre cei peste şase milioane de ucraineni care s-au refugiat cu mic cu mare din calea războiului au ajuns România şi câţi se află în alte state UE sau non-UE. În ceea ce priveşte situaţia lor în România, confuzia este totală. Iar secretul este bine păstrat. Ceea ce am reuşit să descopăr, iar acum mă refer exclusiv la statisticile oficiale, este că cei mai mulţi au utilizat România drept ţară de tranzit. Şi că în realitate numărul celor staţionaţi aici nu ar depăşi 200.000 de persoane. Nu am însă nicio certitudine că aşa stau lucrurile, pentru că Guvernul nu ne spune nimic. Nu ni se spune câţi bătrâni şi câţi copii din Ucraina sunt întreţinuţi într-o formă sau alta de statul român, în colaborare sau nu cu autorităţile de la nivelul Uniunii Europene. Nu există nicio cifră a ucrainenilor care, conform legilor adoptate la Kiev, au obligaţia să a se înrola în armată şi de a lupta pentru apărarea ţării lor, dar care umblă hai-hui prin România. Cercetând datele existente pe internet, aflu cu stupoare că statul român a rămas mult în urmă cu obligaţiile pe care şi le-a asumat vizând întreţinerea familiilor de ucraineni. De pildă cazarea acestora trebuie decontată de către statul român, dar informaţiile disponibile pe internet ne arată că aceste deconturi fie se fac cu foarte mare întârziere, fie nu se fac deloc.

Şi cam asta e tot. Încercând să-mi asum o analiză pe un subiect în definitiv de mare interes public, constat cu stupoare că sunt lipsit de informaţiile elementare necesare. Informaţii pe care autorităţile n-au absolut niciun motiv cât de cât rezonabil să le ascundă. În acelaşi timp, circulă cu o intensitate din ce în ce mai mare informaţii scandaloase care vin din marile oraşe ale României şi în special din zonele turistice. Conform acestora, există un număr neidentificat, dar foarte mare de ucraineni care se comportă şi trăiesc ca nişte turişti de lux. Sunt identificaţi în cele mai scumpe locaţii, în hoteluri de patru şi cinci stele, circulă cu bolizi de lux, comit accidente pentru care nu prea răspund penal şi generează în jurul lor reacţii de revoltă ale românilor, care se zbat în nevoi. Nici această realitate nu poate fi controlată în vreun fel de opinia publică prin intermediul informaţiilor valide de presă. Şi tare mi-e teamă că, la acest capitol, haosul s-a generalizat şi că nici măcar Guvernul, pe care eu îl acuz de secretomanie, nu mai ştie în vreun fel care este realitatea.