
Ei, nu e vina mea că în China nu există o localitate cu numele ”Balta”. Şi, chiar dacă o fi existînd, Putin, Trump şi Xi Jinping se întîlnesc la Zhenzhen. Nu rimează, dar vor sta la aceeaşi masă. Să pună lumea la cale. Şi, cînd spun nu rimează, nu mă refer la literele din coadă ale cuvîntului, ci la politică. La politica cea mare.
La Yalta nu s-a împărţit nimic. Nu de alta, dar nu mai rămăsese nimic de împărţit. Tot ceea ce conta, la acea vreme, fusese deja adjudecat cu forţa armelor. Armatele lui Stalin trecuseră cu tăvălugul peste Europa Centrală şi de Răsărit şi nu se opriseră decît în mijlocul Berlinului, după ce puseseră steagul roşu, cu seceră şi ciocan, pe cupola Reichstag-ului. Americanii distruseseră flota japoneză, recuceriseră insulă cu insulă cea mai mare parte a Asiei de Sud Est şi folosiseră primele două bombe atomice din istoria lumii, pentru a face una cu pămîntul Hiroshima şi Nagasaki. Ca urmare, Japonia semna capitularea totală şi necondiţionată la bordul portavioanelor americane, iar Împăratul Hirohito se adresa direct poporului său, pentru prima dată, la radio, anunţînd recunoaşterea actelor semnate de amiralii şi generalii săi. În Europa de vest, armatele americane au dezmembrat rezistenţa militară germană, au făcut o scurtă oprire pe Elba, în Aprilie 1945, pentru a da mîna cu aliaţii sovietici, după care nu s-au mai oprit, nici ei, decît în Berlin. În cealaltă jumătate, din Vest. Germania era distrusă, militar, economic, politic şi tot ceea ce a mai rămas de făcut pentru liderii fostului Reich a fost să semneze capitularea totală şi necondiţionată. După care, au luat drumul Tribunalului de la Nurenberg şi ulterior al trapei eşafodului. Soarta Germaniei a fost decisă, pentru jumătate de secol, de armatele care îi ocupaseră deja teritoriul, în întregime. Italia, Franţa, Belgia, Olanda, în schimb, erau din nou libere, scăpate de sub ocupaţia germană. Anglia stătea, pe bună dreptate, la masa învingătorilor, deşi fusese doar şoricelul ce tropăise în spatele elefantului american. Şi, ca să nu rămînă singură, dar şi din multe alte motive istorice, simbolic-esoterice, nu mai spun politice, Churchil l-a luat cu el şi pe protejatul său francez, un anume general De Gaulle. Singurul lucru asupra căruia sovieticii şi americanii nu erau clarificaţi deplin, de aceea a fost nevoie de Yalta, rămăsese: cum îşi plătesc datoriile de război, învingătorii, între ei! SUA erau chit cu Uniunea Sovietică, dat fiind ajutorul uriaş, militar, industrial şi economic, pe care îl pompase în URSS, în faza critică a asediului german asupra Stalingradului şi ulterior în organizarea contraofensivei. Anglia avea să plătească datoriile de război către Statele Unite şi Canada pînă în 2006!!! Datoriile Franţei şi Angliei către URSS, în schimb, s-au plătit ”în natură”. Fosta zonă europeană controlată politic de Franţa şi Anglia, cea a Europei Centrale şi de Est, plus Balcanii a fost trecută, fără Turcia şi fără prea mari suspine, în contabilitatea lui Stalin, devenind Lagăr Socialist şi zonă tampon pentru siguranţa strategică a URSS-ului, în următorii 50 de ani. Plus, vacă de muls economic. La început, la rupere, luăm tot ceea ce se mai găseşte prin cămări, ulterior, ceva mai domol, mai ”ştiinţific”, mai cu grijă.
Nici la Malta nu s-a împărţit. Gorbaciov a recunoscut, în numele URSS, că bătălia războiului rece se încheiase, iar învingătorii nu se aflau la Kremlin. În consecinţă, Moscova era gata să pună capăt ocupării militare a Germaniei şi a stăpînirii sale asupra Europei Centrale şi de Est. A primit, în schimb, un ajutor economic generos pentru uriaşa restructurare militară pe care a efectuat-o şi un nou tip de parteneriat strategic cu Statele Unite care părea să deseneze un soi de condominion cu deschidere globală. Cooperarea, securitatea nucleară şi, mai general, pacea au fost cuvintele cheie. Inclusiv asigurarea că nici o evoluţie geo-politică ulterioară, controlată de americani, nu va genera noi ameninţări pentru siguranţa URSS-ului. S-a vînturat chiar şi desfiinţarea simetrică a Pactului de la Varşovia şi a NATO, fără vreun angajament formal. Pactul s-a desfiinţat în 1991. Statele Unite au încurajat o puternică restructurare a NATO prin diminuarea prezenţei lor militare în Europa, inclusiv în Germania, dar s-au oprit în pragul deciziei desfiinţării Alianţei Nord Atlantice. Sub influenţa, deloc neglijabilă, a vehemenţei cu care Margaret Thatcher a tras sirena de alarmă, la vremea aceea, în legătură cu planurile şi evoluţiile politice ale Rusiei post gorbacioviste. Elţîn nu era Gorbaciov, Rusia nu era URSS!
Evident, nici la Zhenzhen nu este nimic de împărţit. O să zică imediat cineva, păi, Ucraina? Cu tot respectul, lumea e ceva mai mare decît Ucraina şi nu cred, sincer, că ar fi fost nevoie de cine ştie ce întîlniri directe pentru ca Rusia, Statele Unite şi China să decidă, să ia o hotărîre care desparte apele şi reorganizează raporturile Rusiei cu Ucraina inclusiv în ceea ce priveşte teritoriul. Nu de alta, dar Rusia nu ar fi agreat niciodată o asemenea întîlnire. Ar fi însemnat recunoaşterea, pe faţă, a faptului că nu mai este în stare să obţină direct, prin forţele proprii, inclusiv cele militare, ceea ce vrea să obţină de la un stat vecin de putere considerabilă, adevărat, dar net inferioară celei de care dispune Rusia. În traducere directă, că nu mai este o superputere capabilă să facă faţă rezistenţei unei puteri de semnificaţie regională! De altfel, dacă vă uitaţi pe agenda pregătită de Departamentul de Stat pentru Preşedintele Trump, o să observaţi că Ucraina nu apare ca punct tematic. Proliferarea nucleară, da! Tensiunea şi conflictul din Orientul Mijlociu, adică Israel-Iran şi extensiile, da! Relaţiile economice chino-americane, da! Ucraina... nu prea şi mai deloc! Desigur, lumea se aşteaptă ca tema să fie pe agenda lui Putin! Facem pariu că nici pe a lui nu este? Ori China şi SUA trec făţiş şi fără nici o reţinere de partea Rusiei şi susţin cererile lui Putin în privinţa Ucrainei, ceea ce nu este deloc foarte probabil să se întîmple, ori tema nu va fi urcată pe agenda discuţiilor nici de Kremlin. Cît despre China, Xi Jinping este ultimul interesat să îşi bată vreun cui în talpa papucului imperial. El a bătut palma cu Putin separat, în condiţiile puse de el. Nu e nevoie ca Trump să îşi vîre nasul sau să îşi dea acordul.
Bun, şi atunci de ce se mai pun la masă? Păi, un exerciţiu de ”relaţii publice” şi un ”eveniment mediatic de rezonanţă globală” nu strică nimănui. Nici lui Putin, nici lui Trump şi nici lui Xi Jinping.


















































Opinia Cititorului
Secţiunea de comentarii la articolele domnului Cornel Codiţă este abuzată grav, continuu, de unul şi acelasi cititor, de ani de zile, motiv pentru care, în acord cu autorul, am limitat textul oricărui comentariu la maximum 500 de semne.