Alegeri în Israel: Partidele arabe au vrut să-i dea mat lui Netanyahu, dar au ajuns în poziţie de şah

Rezultatele preliminare ale alegerilor parlamentare din Israel (după ce ieri s-a încheiat numărătoarea opţiunilor exprimate în secţiile de votare şi au rămas de verificat şi contabilizat astăzi doar cele 650.000 voturi exprimate prin corespondenţă) conturează un paradox politic de proporţii istorice: formaţiunile arabe, care şi-au propus să contribuie decisiv la înlăturarea de la putere a lui Benjamin Netanyahu, vor decide cine va conduce Israelul, fără să poată face însă o alegere care să nu le compromită în faţa propriului electorat.

Cu 19 mandate din cele 120 ale Knessetului, partidele arabe deţin, cel puţin aritmetic, cheia viitoarei majorităţi parlamentare. Numai că fiecare dintre cele trei opţiuni pe care le au la dispoziţie - susţinerea lui Netanyahu, sprijinirea fostului şef al armatei israeliene Gadi Eisenkot sau abţinerea - ascunde o capcană politică.

Potrivit rezultatelor preliminare, prezentate de N12, Channel 14, The Jerusalem Post şi The Times of Israel, după numărarea voturilor exprimate la secţiile de votare, tabăra premierului Benjamin Netanyahu a obţinut 53 de mandate, în timp ce blocul politic constituit în jurul fostului şef al Statului Major al armatei israeliene, Gadi Eisenkot, este creditat cu 48 de mandate. Cele două formaţiuni politice arabe, Lista Comună şi Ra'am, ar urma să obţină împreună 19 mandate, devenind astfel, cel puţin în actuala configuraţie parlamentară, actorii de care ar putea depinde constituirea viitorului guvern.

Nici Netanyahu, nici Eisenkot nu ating pragul de 61 de mandate necesar pentru o majoritate absolută în Knesset. Premierului în funcţie îi lipsesc opt mandate, iar principalului său adversar, 13. Prin urmare, cele 19 mandate arabe nu mai reprezintă doar o prezenţă parlamentară importantă, ci un posibil instrument de decizie asupra viitorului politic al Israelului.

Este o situaţie care, la prima vedere, ar trebui să constituie un triumf pentru reprezentarea politică arabă. În realitate, ea riscă să se transforme într-una dintre cele mai dificile dileme cu care s-au confruntat partidele arabe în politica israeliană. Pentru că, indiferent de alegerea lor, acestea riscă să fie acuzate de cei pe care îi reprezintă fie că au legitimat continuarea politicilor militare israeliene în Gaza, fie că au sprijinit un fost comandant al armatei israeliene, fie că au împins Israelul într-o nouă criză politică.

• Primul scenariu: susţinerea lui Netanyahu, asociată cu distrugerea Gazei

Prima variantă, aceea a sprijinirii lui Benjamin Netanyahu, ar putea avea cele mai mari costuri de imagine pentru partidele arabe. Netanyahu este premierul sub conducerea căruia Israelul a desfăşurat războiul din Fâşia Gaza, un conflict care a provocat distrugeri uriaşe, pierderi masive de vieţi omeneşti şi o criză umanitară de proporţii.

Pentru o parte importantă a electoratului arab din Israel, Netanyahu reprezintă nu doar conducerea politică responsabilă pentru operaţiunile militare din Gaza, ci şi simbolul unei orientări naţionaliste dure, asociate cu partenerii săi de guvernare, Itamar Ben-Gvir şi Bezalel Smotrich. În aceste condiţii, un eventual vot al parlamentarilor arabi care să-i permită lui Netanyahu să rămână la putere ar putea fi interpretat drept o legitimare politică a celui pe care criticii săi îl consideră responsabil pentru devastarea Gazei. Adversarii unei asemenea decizii ar putea acuza partidele arabe că au sacrificat solidaritatea cu palestinienii pentru a obţine eventuale avantaje politice sau administrative în interiorul Israelului.

Costul electoral ar putea fi devastator. Formaţiunile arabe s-ar expune acuzaţiei că, deşi au cerut înlăturarea guvernului Netanyahu, au devenit tocmai forţa politică ce i-a asigurat supravieţuirea.

• Al doilea scenariu: sprijinirea lui Eisenkot, fostul comandant al armatei israeliene

La prima vedere, alternativa pare evidentă: dacă obiectivul declarat al partidelor arabe este îndepărtarea lui Netanyahu, atunci cele 19 mandate ar putea fi folosite pentru instalarea unui guvern condus de Gadi Eisenkot. Aritmetic, cele 48 de mandate ale taberei Eisenkot, adunate cu cele 19 mandate arabe, ar produce o majoritate de 67 de parlamentari, cu şase peste pragul necesar. Politic însă, ecuaţia este mult mai complicată.

Gadi Eisenkot nu este un adversar obişnuit al lui Netanyahu. El a condus Statul Major al Forţelor de Apărare ale Israelului (IDF) între 2015 şi 2019 şi a avut un rol important în conducerea politică şi de securitate a Israelului în timpul războiului declanşat după atacurile Hamas din 7 octombrie 2023. Prin urmare, sprijinirea lui Eisenkot ar putea fi prezentată de adversarii partidelor arabe drept o susţinere acordată unui reprezentant al establishmentului militar israelian.

Partidele arabe s-ar putea trezi astfel în situaţia paradoxală de a explica propriilor alegători de ce, pentru a-l îndepărta de la putere pe premierul asociat cu distrugerea Gazei, au decis să susţină un fost şef al armatei israeliene. Mai mult, o eventuală colaborare parlamentară nu ar însemna automat acceptarea partidelor arabe într-o coaliţie guvernamentală. Eisenkot şi aliaţii săi ar trebui, la rândul lor, să decidă dacă sunt dispuşi să îşi asume dependenţa politică de voturile arabe, într-o societate profund polarizată de război.

• Scenariul numărul trei: abţinerea, care poate transforma partidele arabe în ţapi ispăşitori

Există şi o a treia opţiune: formaţiunile arabe să refuze susţinerea ambelor tabere. Din punctul de vedere al consecvenţei politice, aceasta ar putea părea cea mai uşor de justificat alegere. Partidele arabe ar putea susţine că nu sunt dispuse să legitimeze nici continuarea guvernării Netanyahu, nici instalarea unui executiv condus de un fost comandant al IDF, dar o asemenea decizie ar putea produce consecinţe politice severe.

În condiţiile în care niciuna dintre cele două tabere principale nu dispune, potrivit rezultatelor preliminare, de 61 de mandate, refuzul partidelor arabe de a sprijini o formulă guvernamentală ar putea contribui la prelungirea blocajului parlamentar.

Israelul s-ar putea confrunta cu negocieri îndelungate, tentative de atragere a unor parlamentari din tabăra adversă, reconfigurări ale alianţelor sau, în ultimă instanţă, cu perspectiva unor noi alegeri. Iar într-un climat politic deja tensionat, partidele arabe ar putea deveni ţinta unei campanii de culpabilizare din ambele direcţii.

Cu alte cuvinte, chiar şi refuzul de a alege ar putea fi transformat într-o alegere politică pentru care partidele arabe să fie făcute responsabile.

Există însă o distincţie constituţională esenţială: abţinerea nu produce automat imposibilitatea formării unui guvern. În sistemul parlamentar israelian, învestirea unui executiv poate depinde de raportul dintre voturile favorabile şi cele contrare, nu neapărat de obţinerea a 61 de voturi afirmative în orice împrejurare. De aceea, comportamentul parlamentarilor arabi ar putea influenţa rezultatul inclusiv prin abţinere, în funcţie de configuraţia concretă a votului.

• Liderul Listei Comune, declaraţie anti-Netanyahu

În pofida acestei dileme, mesajul politic transmis de reprezentanţii Listei Comune rămâne unul de opoziţie fermă faţă de actuala guvernare. Yousef Jabareen, liderul Listei Comune, a declarat ieri, citat de mass-media din Israel: „Vom face tot ce este posibil pentru a trimite acasă guvernul Netanyahu, Ben-Gvir şi Smotrich”.

Declaraţia indică limpede obiectivul politic al formaţiunii: înlăturarea actualei coaliţii de guvernare. Nu clarifică însă şi mijloacele prin care acest obiectiv ar urma să fie atins.

Votul împotriva lui Netanyahu nu echivalează automat cu un vot pro Eisenkot, dar refuzul de a participa la o majoritate guvernamentală poate avea, în anumite condiţii, efecte contrare intenţiei declarate.

Aceasta este contradicţia fundamentală pe care reprezentanţii politici ai comunităţii arabe vor trebui să o gestioneze în negocierile post-electorale.

• Votul prin corespondenţă poate lămuri situaţia

Toate scenariile de mai sus trebuie privite prin prisma caracterului preliminar al rezultatelor. Potrivit informaţiilor prezentate de presa israeliană, mai sunt de verificat şi numărat aproximativ 650.000 de voturi speciale, provenite de la categorii de alegători care nu au votat în condiţiile obişnuite, la secţiile de domiciliu. Acestea includ, între alţii, militari, rezervişti, diplomaţi, pacienţi spitalizaţi, persoane cu dizabilităţi, deţinuţi şi alegători aflaţi temporar departe de localitatea de domiciliu.

În Israel, asemenea voturi sunt gestionate printr-un sistem de plicuri duble, care permite verificarea dreptului de vot şi prevenirea votului multiplu, păstrând în acelaşi timp secretul opţiunii electorale.

Numărarea lor ar putea modifica distribuţia finală a mandatelor, inclusiv raportul dintre cele două blocuri principale şi reprezentarea partidelor arabe.