Drumul spre lumină

Fac parte, fără să-mi doresc, din corul care cântă pe mai multe voci, adesea fals, prohodul seriozităţii umane. Sunt conştient că greşesc, dar mă las luat de valul nemulţumirii. Chestiunea e simplă, greşim la setările de bază ale aşteptărilor. Între ce vrem şi ce primim poate fi o prăpastie, dacă suntem inteligenţi construim un pod peste ea, dacă nu, ne aruncăm cu capul înainte.

Într-o altă viaţă (e perioada când eu întrebam şi părinţii mei răspundeau, acum doar întreb) m-am convins că setarea aşteptărilor este foarte importantă. Atunci am aflat că de la întuneric la lumină e un drum mult mai lung decât în sens invers, plin de capcane şi de încercări greu de anticipat.

Să ne întoarcem cu 15 ani în urmă.

Ca în fiecare an, şi în acel Paşte doream şi eu să am bucăţica mea de lumină. Credeţi că e uşor? Nicidecum, având în vedere că de două decenii la biserica din satul meu "evolua" un preot mai aparte (între timp a părăsit şi el această lume). Ghiduş până peste poate, acesta jongla cu tot şi cu toate, inclusiv cu ora la care dădea lumină enoriaşilor. La 00.00, la 1.00, în funcţie de pofta inimii lui, de fiecare dată având argumente solide pentru decizia pe care o lua. Cum diavolul se ascunde în spatele comodităţii şi a obişnuinţei, în acel an am crezut că părintele şi-a găsit ora interioară, mai ales că în ultimii patru ani se stabilise pe 1.00, fiind un aprig contestatar al orei de vară.

Eroare din greşeală, cum ar spune specialiştii. Aveam să constat în drumul spre biserică, cărare pe care pornisem la câteva minute după miezul nopţii. Când eu bâjbâiam în întuneric, alţii, deja luminaţi, reveneau la casele lor. Nu dezarmez niciodată uşor. La doar 4 kilometri distanţă se afla (încă se mai află că nu l-a mutat nicio forţă străină) un sat unde recent fusese instalat un preot tânăr, care rostise în anul debutului preoţesc "veniţi de luaţi lumină" fix la ora 1.20. Cum credinciosului îi şade bine cu pelerinajul am luat întunericul câmpului în piept şi cu doar câteva minute înainte de ora 1.00 eram la o aruncătură de băţ de biserica din satul vecin.

Eşec dramatic.

Normal pentru ghinionul meu, tânărul preot se decisese să-şi potrivească ceasul după Patriarhie. Concluzia a fost simplă, nu contează ce fac ei, important e ce fac eu dacă vreau să obţin ceva. Altfel nu se poate.

Asta e viaţa, nu toţi ajungem la timp la lumină! Important e să nu ne dăm bătuţi şi să aruncăm vina pe ceilalţi!