Economia României pe minus: FMI şi Banca Mondială văd recesiune şi Bucureştiul vede creştere

Comparativ cu primele trei luni ale acestui an, în cel de-al doilea trimestrul Produsul Intern Brut s-a menţinut la acelaşi nivel (fară scădere şi nici creştere). Dar, în cele două trimestre cumulat, PIB a înregistrat o scădere cu 0,2% pe seria brută şi cu 1,9% pe seria ajustată sezonier fata de trimestrele I şi ÎI din 2025. Evoluţia Produsului Intern Brut pe categorii de resurse arată o contribuţie pozitivă a sectorului de construcţii cu +1,2%. Însă precizez că numai lucrările în infrastructura publică au tras pe linia de plutire economia, nicidecum tot sectorul de construcţii. Zona privată a sectorului de construcţii este pe minus din cauza inflaţiei, a dobânzilor ridicate şi a investiţiilor scăzute care se fac atât în rezidenţial, cât şi în industrie şi comerţ. Altfel, aproape toate sectoarele (industria, serviciile) sunt pe minus, după cum se cunoaşte deja.

În acest articol nu vreau să fac o analiză descriptivă a datelor economice privind evoluţia PIB (fie prin metoda producţiei, fie prin metoda cheltuielilor), aşa cum au fost deja anunţate de Institutul National de Statistică, ci să examinez pe scurt cauzele care duc economia în recesiune în acest an, chiar dacă autorităţile caută să ne ofere o imagine ceva mai bună, cu o prognoză îndulcită de evoluţia PIB la +0,1%, care ne-ar menţine într-o zona de stagflaţie. Am să încep cu motivaţiile guvernului.

• De ce se menţine prognoza economică pe plus ?

Fară îndoială că nici un institut din lume nu poate face o prognoză economică fără o eroare medie absolută, mai ales pe termen scurt, indiferent de modelele folosite (DSGE & Modele Econometrice pentru 1 an, ARIMA sau Vector Autoregressions/VAR pentru un interval de câteva luni, ori ”Nowcasting” pe intervale foarte scurte de timp). De aceea, este bine să se utilizeze un mix cu aceste modele.

Dar, făcând abstracţie de metode şi modele folosite în prognoză, autorităţile române au interesul să menţină prognoza pe plus. Dacă din prognoză reiese că evoluţia PIB se situează la aproximativ -0,5% cum vede Banca Mondială, de exemplu, ţinta de deficit bugetar nu mai poate fi atinsă. Ca şi în anii anteriori, bugetul de stat este construit pe un PIB nominal mai mare decât cel care în final se înregistrează, astfel încât veniturile să dea bine. Mecanismul ăsta a devenit deja o tradiţie. Un PIB de -0,5% poate duce deficitul bugetar la 6-7%, ceea ce ar forţa guvernul să taie din cheltuieli, ori să majoreze unele taxe. Până acum, disciplina fiscală a fost menţinută fără majorări de cheltuieli semnificative. Nu s-a tăiat nimic. Cu riscul de a avea un deficit mai mare, un PIB de -0,5%, aşa cum vede Banca Mondială şi FMI, duce economia în ”junk”. Un downgrade direct înseamnă dobânzi şi mai mari la împrumuturi decât cele din prezent pentru care plătim 60 de miliarde anul ăsta. Nici un partid nu vrea să decidă o reducere de cheltuieli publice de cel puţin 15% şi să majoreze impozitele cu un an şi jumătate înainte de alegeri, aşa încât evoluţia PIB de +0,1% este verosimilă şi salvează partidele de situţia în care ar lua decizii dureroase, adică să facă în mod real ajustări structurale/”reforme”, dar costisitoare politic.

• Cauzele unei eventuale recesiuni

Economia românească reflectă vulnerabilităţi structurale severe urmare a politicilor fiscale şi monetare din anii trecuţi.

A.Politica de austeritate:

Măsurile asumate de guvernul condus de dl. Bolojan pentru corectarea derapajelor fiscale a lovit direct în motorul principal al creşterii economice din ultimii ani, respectiv în consumul privat (cheltuielile pentru consum final). TVA s-a majorat la 21% şi s-a introdus impozitul pe venit şi plata CASS-ului ca obligaţîi fiscale, aplicate exclusiv asupra pensiilor pentru sumele care depăşesc 3000 lei. Mecanismul de contracţie s-a exitns prin îngheţarea simultană a salariilor din sectorul bugetar şi a pensiilor publice pe tot parcursul anului 2026.

Corelată cu o inflaţie persistentă, veniturile reale ale populaţiei s-au deteriorat semnificativ.

B. Competitivitatea industrială erodată de preţul energiei: riscăm fuga investitorilor din industrie

Peste măsurile de austeritate fiscală s-a suprapus criza energetică, ce a scos la suprafaţă lipsa de restructurare din toată piaţa energiei, mai cu seamă pe latura producţiei. Aproape toate fabricile din industria manufacturieră (care nu au centrale în cogenerare) suportă un cost cu energia care aproape le scot din piaţă. Această anomalie blochează exporturile şi vânzările pe plan intern, obligă fabricile să reducă schimburile de lucru şi explică de ce se înregistrează volume de producţie sub pragurile planificate conform capacitatilor instalate, ceea ce accentuează contracţia industriei manufacturiere ca ramură economică şi contribuţia sa negativă la PIB.

Preţul la megawatt-oră (MWh) se fixează prin mecanismul de preţ marginal, guvernat de corelarea automată dintre cerere şi ofertă în pieţe cuplate internaţional. Se ştie că pe piaţa OPCOM algoritmul este astfel construit încât producătorii sunt poziţionaţi în ordinea crescătoare a preţurilor. Astfel, ofertele ieftine de energie intră primele, iar dacă cererea nu poate fi acoperită din hidro/nuclear/solar, algoritmul adaugă ofertele din centrale pe gaz şi, în ultimă instanţă, pe cărbune, ambele fiind cu mult mai scumpe decât cele din solar, hidro sau nuclear. Ultima ofertă selectată dictează preţul pieţei pentru acea oră. Pe cale de consecinţă, toţi producătorii, chiar şi cei ieftini, primesc ultimul preţ care este cel mai mare (preţ marginal unic). Aşadar, producătorii căştigă pe seama consumatorilor industriali, deşi practic îi distruge prin costuri. Este un joc în sumă nulă, întrucât câştigul producătorilor din energie este proporţional cu pierderea consumatorilor din industria manufacturieră.

Problema pieţei energiei nu ţine doar de stocare despre care se discută până la saturaţie, ci de modul în care producătorii sunt structuraţi pe surse de energie (hidro, cărbune, nuclear, gaz). Acest sistem trebuie schimbat cât mai repede, ceea ce ar însemna diviziuni şi fuziuni de active între Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Complexul Energetic Oltenia, ELCEN, Romgaz, Electrocentrale Craiova. Dacă nu se va face restructurare masivă a acestor producători, preţul la MwH nu va scădea şi vom pierde investiţii mari în industria manufacturieră. De asemenea, trebuie reanalizat nivelul de impunere 21% la TVA pentru un MwH şi trebuie intervenit brutal cu privire la ”spike-urile speculative”, pe Piaţa de Echilibrare, pentru a pune capăt hazardului moral al producătorilor unici care dictează preţuri uriaşe. ANRE trebuie să introducă reglementări dure privind abuzul de piaţă penalizator.

C. Inflaţia prin costuri (”şocul de ofertă”)

C1. Inflaţie prin costuri

Inflaţia persistentă se vede în primul rând pe latura costurilor de producţie (cost-push inflation). După cum se observa încă din 2022, utilităţile, materiile prime, logistica s-au majorat simultan, nu succesiv. Peste acestea s-au suprapus şi majorările succesive ale salariului minim pe economie. Adică guvernele au acţionat exact dos, în condiţiile unei inflaţii prin costuri şi au pus gaz pe foc, ceea ce a afectat tot sectorul industrial. Odată cu majorarea costurilor unele companii au încercat să transfere aceste costuri în preţul final al produselor. Dar, nu toate companiile au avut această marjă de libertate, mai cu seamă industriile unde concurenţa este puternică.

Probelma este că în acest moment piaţa nu mai poate absorbi preţurile în creştere, întrucât marjele de profit ale firmelor s-au comprimat, ceea ce a condus la o scădere a producţiei, stoparea investiţiilor şi concedieri sau cel puţin anularea oricărei decizii de creştere a salariilor.

C.2. Politica monetară faţă de inflaţia importată şi inflaţia prin costuri

Prin menţinerea dobânzii-cheie la nivelul restrictiv de 6,50%, BNR a reuşit să oprească ascensiunea creditării. Odată ce s-a pus frână creditării, investiţiile sau comprimat. La fel şi consumul.

Deşi a temperat creditarea, BNR a rămas spectator la politica fiscală. De asemenea, BNR a încercat stabilizarea cursului de schimb până într-un punct în care a socotit că intervenţia este costisitoare. Această situaţie arată limita intervenţiilor valutare şi dilema BNR între costul apărării monedei versus obţinerea stabilităţii macroeconomice. De câteva săptămâni, BNR a trecut la o politică de depreciere controlată, astfel încât să evite erodarea rezervei valutare (ieşiri de 8,107 miliarde euro în septembrie). Non-intervenţia sau deprecierea controlată cu interveniji ocazionale nu poate evita inflaţia de import, inflaţia cauzată de politca fiscală, de tarife administrate sau lipsa de restructurare a pieţei energiei.

Întrucât economia nu se confruntă cu o inflaţie cauzată de cerere (inflaţie de consum/demand-pull) nu are nici în rost că BNR să majoreze dobânda de referinţă întrucât ar agrava situaţia. Inflaţia prin costuri se rezolvă prin politici guvernamentale ce urmăresc restructurarea sectorului energetic, investiţii în capacităţi de producţie şi baterii, subvenţionarea digitalizării şi a robotizării şi o reducere de TVA.

Să auzim de bine !