Analiză AEI: Cărbunele „ieftin” a fost una dintre cele mai scumpe iluzii ale politicii energetice româneşti

România nu a avut energie ieftină din cărbune, ci a avut prea mult timp un sistem contabil şi politic care a ascuns o parte din factură, potrivit unei analize realizate de Asociaţia Energia Inteligentă.

Analiza arată că energia a fost plătită o dată prin preţul electricităţii, a doua oară prin subvenţii, ajutoare, ştergeri de datorii şi investiţii publice, iar a treia oară prin centrale îmbătrânite, mine decapitalizate şi capacităţi noi care nu au mai fost construite la timp.

Graficul evoluţiei din perioada 2000-2026 desface această iluzie în cinci curbe, respectiv preţul mediu angro din România, preţul estimat al energiei importate şi trei variante ale costului cărbunelui, după ajutoare, fără certificatele de CO2 şi cu toate costurile economice incluse.

În anii 2005-2008, costul rămas în sarcina producătorilor după sprijinul statului putea apărea sub preţul mediu al pieţei, iar de aici s-a născut mitul că România dispunea de o energie sigură, internă şi ieftină, distrusă ulterior exclusiv de politicile climatice europene, însă ceea ce apărea în factura producătorului nu reprezenta întregul cost suportat de economie.

O parte din diferenţă era împinsă în afara preţului energiei, în arierate, datorii către buget, investiţii publice, pierderi ale companiilor de stat, obligaţii de mediu amânate, costuri sociale şi cheltuieli viitoare pentru închiderea minelor şi refacerea terenurilor.

Analiza precizează că după 2013, costul rămas producătorilor de energie pe cărbune, chiar după ajutoare, depăşeşte constant preţul mediu angro al energiei, iar după 2018, diferenţa se măreşte abrupt.

Creşterea preţului certificatelor de CO2 este una dintre explicaţiile principale, dar nu este singura, iar în spatele ei se află probleme structurale acumulate timp de decenii, respectiv randamente energetice reduse, costuri tot mai mari ale extracţiei lignitului, echipamente îmbătrânite, mentenanţă costisitoare, investiţii amânate, personal supradimensionat în unele activităţi, reducerea numărului de ore de funcţionare, costuri fixe împărţite la o producţie din ce în ce mai mică şi obligaţii de mediu şi de închidere rămase neacoperite.

Analiza arată că ajutorul public nu a cumpărat competitivitate, ci a cumpărat timp, iar timpul cumpărat nu a fost folosit pentru construirea înlocuitorilor.

Criza energetică din 2022 a produs o situaţie excepţională, iar preţul mediu al pieţei a ajuns la aproximativ 1.131 lei/MWh şi s-a apropiat de costul economic al producţiei pe cărbune din România, însă această apropiere poate fi prezentată superficial drept dovada că lignitul devine competitiv în perioade dificile, iar comparaţia spune altceva, respectiv că întreaga piaţă s-a scumpit până aproape de nivelul unui producător structural costisitor.

Chiar şi în anul de criză, costul integral estimat al cărbunelui, fără ajutoare, ajungea la aproximativ 1.320 lei/MWh, ceea ce înseamnă că nu cărbunele devenise ieftin, ci piaţa devenise anormal de scumpă.

Analiza precizează că noua serie, respectiv costul cărbunelui fără certificatele de CO2, permite separarea propagandei de realitate, iar certificatele au avut un impact sever după 2018, cu un cost estimat al CO2 care a crescut de la aproximativ 95 lei/MWh în 2018 la 500 lei/MWh în 2022, coborând ulterior spre 330-350 lei/MWh în perioada 2024-2026.

Chiar şi într-o lume imaginară în care certificatele ar dispărea, costul estimat al cărbunelui ar rămâne în 2026 cu aproximativ 130 lei/MWh peste media pieţei, iar cu toate costurile incluse, diferenţa ar ajunge la circa 480 lei/MWh, ceea ce înseamnă că afirmaţia potrivit căreia numai CO2 a distrus cărbunele românesc este comodă, dar incompletă.

Analiza mai arată că în 2024, chiar şi energia importată în orele mai scumpe este estimată sub costul cărbunelui susţinut public, iar în 2026, importul ar fi mai scump decât costul rămas producătorului după ajutoare, dar mult sub costul economic integral.

Acest lucru nu înseamnă că România trebuie să îşi închidă producţia internă şi să trăiască din importuri, deoarece un MWh importat şi un MWh produs într-o centrală disponibilă în interiorul ţării nu au aceeaşi valoare strategică, iar importul depinde de existenţa unui excedent în statele vecine, de disponibilitatea interconexiunilor, de lipsa congestiilor şi de absenţa unei crize regionale simultane.

Analiza subliniază că securitatea energetică nu poate fi folosită drept scuză pentru orice cost, iar dacă statul doreşte să păstreze anumite capacităţi pentru rezervă şi adecvanţă, trebuie să spună transparent cât plăteşte pentru energia produsă şi cât plăteşte pentru serviciul de securitate.

Adevăratul eşec nu este că România a menţinut temporar cărbunele, deoarece în anumite momente, păstrarea unor capacităţi ferme a fost şi rămâne justificabilă pentru siguranţa sistemului, ci eşecul este că statul a cheltuit miliarde pentru conservarea trecutului fără să construiască viitorul promis.

Trebuiau realizate la timp centralele pe gaze, capacităţile de stocare, întăririle de reţea, investiţiile hidroenergetice şi mecanismele de flexibilitate, însă România a închis sau a pregătit închiderea unor grupuri înainte de a avea funcţionali înlocuitorii lor.

Analiza precizează că astăzi se plăteşte simultan pentru întreţinerea unor capacităţi vechi, pentru certificatele lor de CO2, pentru ajutoarele acordate, pentru energia importată şi pentru întârzierea centralelor care trebuiau să le înlocuiască, iar aceasta nu mai este tranziţie energetică, ci suprapunerea tuturor costurilor, fără obţinerea integrală a niciunuia dintre beneficii.

Cărbunele românesc nu mai este competitiv ca producţie permanentă de energie, nici măcar dacă se elimină costul certificatelor de CO2, însă poate avea, pentru o perioadă limitată, o valoare strategică de rezervă, mai ales până când sunt construite capacităţi ferme de înlocuire.

Această valoare trebuie măsurată, contractată şi plătită transparent, nu ascunsă în datorii, subvenţii şi pierderi, iar România nu trebuie să aleagă între două extreme la fel de periculoase, respectiv închiderea nechibzuită a cărbunelui înainte de construirea alternativelor sau subvenţionarea lui nelimitată sub pretextul independenţei energetice.

Dumitru Chisăliţă, preşedintele AEI, a concluzionat că trebuie păstrat strict cât este necesar pentru siguranţă, folosit doar atât cât sistemul are nevoie şi înlocuit conform unui calendar tehnic real, nu conform promisiunilor electorale sau prezentărilor trimise la Bruxelles, iar cărbunele „ieftin” a fost una dintre cele mai scumpe iluzii ale politicii energetice româneşti.