CEDO: Statul poate eşalona plata restanţelor către magistraţi

Statul nu este obligat să plătească într-o singură tranşă, integral, restanţele salariale obţinute de magistraţi în instanţă, rezultă din decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza Puşcaşu şi alţii împotriva României, în condiţiile excepţionale examinate de judecătorii europeni. Interpretarea oferă Guvernului un argument în disputa privind cele aproximativ 5 miliarde de lei pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a menţinut obligaţia Executivului de a asigura finanţarea. Mai mult, CEDO avertizează asupra riscului unui conflict de interese atunci când judecătorii decid asupra unor drepturi salariale de care pot beneficia ei înşişi. În procesul cu Guvernul, problema are o expresie instituţională concretă: ÎCCJ a cerut fondurile şi tot ÎCCJ a soluţionat definitiv litigiul.

Decizia europeană, adoptată la 13 octombrie şi comunicată public ieri, priveşte cererile a cinci judecători şi foşti judecători care au reclamat neexecutarea integrală a unor hotărâri privind diferenţe salariale. Cei şapte judecători de la CEDO care au judecat speţa respesctivă, au decis, în unanimitate, inadmisibilitatea cererilor reclamanţilor, ca vădit neîntemeiate. Soluţia este definitivă.

• ÎCCJ a cerut banii şi tot ÎCCJ a tranşat definitiv disputa

Cea mai sensibilă observaţie a CEDO priveşte interesul judecătorilor în litigiile salariale. Curtea semnalează că participarea acestora la decizii asupra unor componente ale remuneraţiei de care puteau beneficia ei înşişi era susceptibilă să genereze un conflict de interese, prin interferenţa interesului patrimonial personal cu exercitarea imparţială a funcţiei.

Avertismentul capătă o relevanţă directă în procesul celor 5 miliarde de lei. ÎCCJ a acţionat împotriva Guvernului şi Ministerului Finanţelor pentru obţinerea resurselor destinate restanţelor salariale, iar recursurile au fost soluţionate de un complet al aceleiaşi instanţe. Instituţia care a susţinut pretenţia bugetară a fost, astfel, şi instanţa care a tranşat definitiv litigiul.

Din perspectiva interesului instituţional, problema semnalată de CEDO depăşeşte aici nivelul unei ipoteze: suprapunerea rolurilor de parte şi de instanţă există efectiv. Această situaţie oferă un temei concret criticii că puterea judecătorească a arbitrat un conflict privind propriile interese financiare.

Judecătorii europeni au observat şi că jurisprudenţa constituţională şi cea a ÎCCJ au reconfigurat cadrul remuneraţiei magistraţilor fără modificarea formală a legilor succesive. Extinderea drepturilor salariale prin hotărâri a alimentat obligaţiile bugetare, iar instanţele par, potrivit comunicatului, să fi depăşit rolul tradiţional de interpretare şi aplicare a legii, creând aparenţa unui conflict de interese interinstituţional.

• Plata integrală şi imediată poate ceda în faţa constrângerilor bugetare excepţionale

Reclamanţii din cauza Puşcaşu şi alţii versus România susţineau că mai aveau de primit sume cuprinse între 30.000 de euro şi aproximativ 572.000 de euro. Drepturile proveneau din hotărâri prin care Ministerul Justiţiei şi instanţele la care lucraseră fuseseră obligate să le acorde diferenţe de remuneraţie.

CEDO a apreciat că, în circumstanţele analizate, întârzierile nu au afectat esenţa dreptului de a obţine executarea hotărârilor şi nu le-au impus reclamanţilor o sarcină individuală excesivă. Pentru această concluzie au contat amploarea obligaţiilor acumulate de stat, dificultatea anticipării costului lor şi situaţia finanţelor publice. Curtea a observat că multiplicarea proceselor şi dezvoltarea jurisprudenţei salariale au îngreunat estimarea sumelor pe care autorităţile urmau să le plătească.

Judecătorii europeni au luat în considerare şi faptul că statul efectuase plăţi, instituind mecanisme de executare progresivă. Eşalonările au fost analizate în contextul eforturilor de redresare bugetară şi al necesităţii menţinerii unor activităţi şi servicii publice esenţiale.

Situaţia materială a reclamanţilor a cântărit, de asemenea, în evaluare. Curtea a remarcat că aceştia aveau venituri considerabil mai mari decât salariile şi pensiile medii din România şi nu demonstraseră că neplata imediată a tuturor restanţelor le-ar fi pus în pericol subzistenţa.

Decizia păstrează însă o limită importantă: CEDO reafirmă că lipsa fondurilor nu justifică, în principiu, neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti. Acceptarea întârzierilor se întemeiază pe caracterul excepţional al situaţiei şi pe eforturile efective de plată, nu pe dispariţia obligaţiei statului.

• Cele 5 miliarde de lei: ce poate invoca Guvernul

Raţionamentul CEDO poate fi invocat de Executiv în controversa privind fondurile pentru restanţele salariale din justiţie. La 15 octombrie, ÎCCJ a respins recursurile împotriva Sentinţei civile nr. 141 din 5 mai 2026 a Curţii de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 1844/2/2026. Litigiul priveşte asigurarea resurselor pentru obligaţii salariale scadente în 2026, cu o miză estimată la aproximativ 4,8-5 miliarde de lei.

Potrivit explicaţiilor publice ale ÎCCJ, hotărârea menţinută confirmă caracterul nelegal al neasigurării fondurilor pentru obligaţii certe, stabilite prin titluri executorii şi recunoscute inclusiv prin actele normative de eşalonare. Autorităţile trebuie să asigure finanţarea, inclusiv prin rectificare bugetară.

Guvernul are acum un argument european pentru a susţine că executarea unor obligaţii financiare de asemenea amploare trebuie raportată şi la echilibrul bugetar. CEDO recunoaşte autorităţilor executive şi legislative o marjă largă de apreciere în stabilirea priorităţilor de cheltuieli şi subliniază că instanţelor nu le revine sarcina de a se substitui acestora în alegerea politicilor economice.

Această interpretare este relevantă pentru disputa publică şi pentru argumentaţia juridică a Executivului. Ea nu anulează însă hotărârea ÎCCJ şi nu îi suspendă executarea.

Decizia de la Strasbourg mută astfel dezbaterea dincolo de simpla obligaţie de plată. În discuţie intră şi cine stabileşte amploarea acestor drepturi, cine decide ritmul executării şi cum este protejată imparţialitatea atunci când justiţia judecă litigii cu efecte asupra propriilor venituri. Guvernul rămâne obligat să execute hotărârile definitive, dar are, prin raţionamentul CEDO, argumente pentru a susţine că plata progresivă poate fi compatibilă cu drepturile creditorilor şi că politica bugetară trebuie să rămână în competenţa autorităţilor responsabile de finanţele publice.