Damen Mangalia - cronica unui faliment cu statul la cârmă

Falimentul, în sensul economic al prăbuşirii unei afaceri, nu începe neapărat atunci când o instanţă pronunţă o hotărâre. Uneori începe mult mai devreme, în birourile ministerelor, în Parlament, în consiliile de administraţie şi în instituţiile care, prin lege, ar trebui să protejeze interesul public. În cazul Şantierului Naval Damen Mangalia, succesiunea deciziilor politice, legislative, administrative şi fiscale ridică suspiciuni serioase privind rolul statului român în deteriorarea unei companii de importanţă strategică. Pentru a înţelege dimensiunea problemei, reconstruim în acest articol mecanismul prin care fiecare decizie a afectat funcţionarea companiei, capacitatea acesteia de a atrage contracte, relaţia cu investitorul şi, în cele din urmă, posibilitatea creditorilor de a-şi recupera banii.

În centrul acestei istorii se află o contradicţie fundamentală: statul român a dorit să deţină majoritatea acţiunilor, dar a avut nevoie de capitalul, experienţa, comenzile şi capacitatea managerială a partenerului olandez. În 2018, formula convenită între stat şi Damen a încercat să împace aceste două obiective. Statul a ajuns să deţină 51% din acţiuni, prin transferul a două puncte procentuale din participaţia olandeză, în timp ce Damen urma să păstreze controlul managerial şi operaţional. Nu era o formulă obişnuită, dar reprezenta fundamentul contractual al investiţiei: majoritatea capitalului social revenea statului, iar responsabilitatea administrării industriale era atribuită investitorului privat.

Această distincţie este esenţială. Să deţii 51% din acţiuni nu înseamnă automat să asiguri 51% din finanţarea unei companii. După cum să suporţi cea mai mare parte a riscului financiar nu înseamnă obligatoriu să controlezi deciziile politice şi legislative care îi influenţează activitatea. Cazul Damen Mangalia arată cât de vulnerabil poate deveni un asemenea parteneriat atunci când statul îşi exercită simultan atribuţiile de acţionar, legiuitor, autoritate de reglementare şi creditor fiscal.

• Îndeplinirea unui jalon din PNRR, document întocmit de coaliţia PNL-USR-UDMR în timpul guvernării Cîţu - sursa conflictului dintre Damen şi statul român

Prima ruptură majoră a apărut în 2023. Legea nr. 187/2023, adoptată în contextul reformei guvernanţei corporative şi al angajamentelor asumate de România, a eliminat excepţia legislativă care permitea funcţionarea formulei de management convenite în 2018. Problema nu era că statul urmărea să îmbunătăţească guvernanţa întreprinderilor publice, ci că aplicarea noilor reguli asupra unui parteneriat deja constituit risca să modifice unilateral echilibrul contractual pe baza căruia investitorul olandez acceptase să finanţeze şi să administreze şantierul.

La 4 august 2023, Damen a anunţat public că notificase rezilierea acordului de asociere. Compania susţinea că avertizase autorităţile în mod repetat, în lunile precedente, asupra consecinţelor modificării legislaţiei. Conflictul nu apăruse, aşadar, din senin. Statul cunoştea poziţia partenerului privat şi riscul unei rupturi, dar nu a reuşit să identifice o soluţie care să păstreze atât obiectivele reformei, cât şi funcţionalitatea investiţiei.

Aici apare prima întrebare privind responsabilitatea politică: ce evaluări de impact au realizat Guvernul şi Ministerul Economiei înainte ca noua legislaţie să afecteze mecanismul de conducere de la Mangalia? Au fost analizate consecinţele asupra contractelor aflate în derulare, finanţării, relaţiei cu băncile şi comenzilor viitoare? Au fost cuantificate riscurile unui litigiu cu investitorul? Şi, mai ales, cine şi-a asumat posibilitatea ca un şantier naval strategic să rămână fără o conducere operaţională stabilă?

În articolele publicate de ziarul BURSA am arătat că blocajul nu s-a limitat la o dispută juridică privind interpretarea acordului din 2018. În perioada octombrie 2023-mai 2024, reprezentanţii statului din Consiliul de Administraţie şi din Adunarea Generală a şantierului au blocat aprobarea bugetului companiei, afectând capacitatea managementului de a lua decizii operaţionale. Ministerul Economiei controla, prin Şantierul Naval 2 Mai SA, pachetul majoritar de 51% din acţiunile Damen Shipyards Mangalia. Prin urmare, reprezentanţii statului aveau o influenţă decisivă asupra funcţionării mecanismelor de guvernanţă.

O companie industrială nu poate funcţiona normal atunci când bugetul său rămâne blocat luni întregi. Fără un buget aprobat, deciziile privind investiţiile, achiziţiile, angajările, contractele şi finanţarea activităţii devin mult mai dificile. În construcţiile navale, unde contractele se desfăşoară pe perioade lungi, necesită finanţări consistente şi presupun respectarea unor termene stricte, incertitudinea managerială poate avea efecte comerciale deosebit de grave. Un potenţial client nu are nevoie să aştepte pronunţarea unei instanţe pentru a decide că riscul contractual este prea mare. Poate pur şi simplu să îşi plaseze comanda în altă parte.

Prin prisma celor de mai sus, responsabilitatea statului nu mai poate fi discutată exclusiv în termenii unei modificări legislative cu consecinţe neprevăzute. Ea trebuie analizată şi în raport cu deciziile concrete ale reprezentanţilor săi, care au participat la administrarea companiei în perioada în care aceasta îşi pierdea capacitatea de funcţionare.

Această succesiune a fost invocată public şi de fostul ministru al Economiei, Irineu Darău, în conferinţa de presă din 14 octombrie 2026. Darău a atribuit explicit foştilor miniştri PSD responsabilitatea pentru intrarea în insolvenţă a Şantierului Naval Damen Mangalia şi pentru pierderea comenzilor, solicitând explicaţii privind acumularea datoriilor şi deteriorarea situaţiei financiare. Mai mult, domnia sa a afirmat că persoanele implicate ar trebui să răspundă politic şi, dacă instituţiile competente identifică încălcări ale legii, inclusiv în alte forme prevăzute de legislaţie. Acuzaţiile ministrului sunt grave şi au o semnificaţie aparte: nu vin doar din partea investitorului prejudiciat sau a unor observatori externi, ci chiar din partea conducătorului instituţiei care exercita autoritatea statului asupra participaţiei sale industriale.

• Intervenţia ANAF a transformat un conflict industrial într-un litigiu fiscal

În paralel cu ruptura dintre stat şi Damen, compania a intrat şi în atenţia inspectorilor fiscali. Prima inspecţie a început la 12 septembrie 2023, la puţin peste o lună după anunţul public al grupului olandez privind rezilierea acordului de asociere, şi s-a încheiat la 13 iunie 2024. Raportul a fost emis la 19 iulie 2024. O a doua inspecţie s-a desfăşurat între 10 iulie şi 14 august 2024, raportul aferent fiind întocmit la 21 august.

Succesiunea temporală nu demonstrează existenţa unui control fiscal comandat politic. ANAF are dreptul şi obligaţia să verifice respectarea legislaţiei, inclusiv în cazul societăţilor cu capital majoritar de stat şi al tranzacţiilor dintre entităţi afiliate. Totuşi, într-o companie deja afectată de conflictul dintre acţionari, natura constatărilor fiscale şi calitatea motivării lor devin esenţiale. Fiscul nu poate transforma lipsa unui document într-o prezumţie automată că o activitate economică nu a existat şi nici nu poate confunda eşecul comercial cu absenţa prestaţiilor.

Documentele fiscale care au intrat în posesia ziarului BURSA ridică tocmai asemenea probleme. Pentru serviciile de management prestate de Damen Workforce Romania, inspectorii au stabilit, pentru perioada 2021-2022, o bază impozabilă suplimentară de 5.909.682 de lei, invocând insuficienţa documentelor justificative şi imposibilitatea identificării corespunzătoare a prestaţiilor. Contractul prevedea un cost de 55.000 de euro lunar pentru echipa de conducere, în condiţiile în care la majoritatea companiilor de stat acestea depăşesc 200.000 euro lunar. Inspectorii fiscali au mers însă dincolo de problema documentării serviciilor şi au apreciat inclusiv rezultatele managementului prin raportare la situaţia financiară a companiei.

Această abordare ridică o problemă fundamentală: o societate poate înregistra pierderi chiar dacă serviciile de management au fost efectiv prestate. Conducerea poate lua decizii greşite, poate pierde contracte sau poate administra o companie afectată de factori exteriori fără ca activitatea managerială să devină, retrospectiv, inexistentă. Dacă ANAF contestă realitatea serviciilor, trebuie să demonstreze de ce documentele, activităţile şi rezultatele verificabile nu susţin prestaţiile facturate. Simplul fapt că societatea a ajuns într-o situaţie financiară dificilă nu poate substitui această demonstraţie.

Aceeaşi problemă apare în cazul lucrărilor efectuate de Aktiv Ship, unde inspectorii au refuzat recunoaşterea fiscală a unor cheltuieli de 50.936 de lei, invocând lipsa unui document contractual de recepţie, Final Performance Report. Compania a depus facturi şi alte documente suport, dar motivarea descrisă în raportul de inspecţie fiscală nu arată suficient de individualizat de ce acestea nu puteau demonstra executarea lucrărilor. În cazul Alewijnse Marine Galaţi, pentru cheltuieli de 4.096.150 de lei, au fost invocate deficienţe privind situaţiile de lucrări, recepţiile şi alte documente justificative. Unele asemenea lipsuri pot fi decisive fiscal. Întrebarea este dacă inspectorii au verificat întregul ansamblu probator, inclusiv evidenţele tehnice şi posibilitatea reconstituirii operaţiunilor, înainte de a elimina cheltuielile.

Nici formarea profesională nu a scăpat criticilor. Faptul că unele persoane pregătite pentru meserii necesare şantierului nu au fost ulterior angajate a fost utilizat în argumentaţia fiscală. Dar un program de pregătire profesională poate avea un scop economic real chiar dacă recrutarea nu se finalizează. Într-o activitate industrială afectată de lipsa comenzilor şi de instabilitate, neangajarea ulterioară a cursanţilor nu dovedeşte automat că instruirea a fost lipsită de justificare economică la momentul efectuării cheltuielii.

Al doilea raport de inspecţie fiscală a continuat disputa privind serviciile de management şi tranzacţiile dintre societăţi afiliate. Pentru perioada 2023-primul trimestru al anului 2024, cheltuielile contestate în această categorie au însumat 8.015.952 de lei. Din nou, problema centrală este standardul probator: serviciile administrative, financiare, informatice şi de conducere pot susţine activitatea generală a unei companii fără să producă, fiecare separat, o încasare imediată şi identificabilă.

Jurisprudenţa europeană oferă un reper important. În cauza C-527/23, Weatherford Atlas Gip, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit, în decembrie 2024, limitele în care autorităţile fiscale pot aprecia necesitatea şi oportunitatea comercială a serviciilor intragrup în materia deducerii TVA. Hotărârea nu exonerează contribuabilul de obligaţia de a dovedi realitatea serviciilor şi utilizarea lor pentru operaţiuni taxabile, dar împiedică substituirea automată a judecăţii comerciale a întreprinderii cu aprecierea subiectivă a inspectorului fiscal.

Menţionăm că toate rapoartele de inspecţie fiscală au fost contestate în instanţă de compania Damen. De exemplu, dosarul nr. 407/36/2025, aflat la Curtea de Apel Constanţa, priveşte contestarea celui de-al doilea raport şi a actelor fiscale conexe. Stabilirea unei expertize contabile şi fiscale pentru examinarea deductibilităţii cheltuielilor, a scopului economic şi a condiţiilor deducerii TVA arată că aceste chestiuni necesită o analiză tehnică.

• Statul a păstrat 51% din acţiuni, Damen a ajuns să suporte aproape întreaga povară a datoriilor

Cea mai importantă contradicţie financiară din cazul Damen Mangalia apare atunci când sunt puse faţă în faţă structura acţionariatului şi structura creanţelor. Statul român deţinea 51% din acţiuni, în timp ce grupul Damen avea 49%. Dar această împărţire a capitalului social nu reflecta şi distribuţia riscului financiar. Potrivit declaraţiilor ministrului Economiei, Irineu Darău, în conferinţa de presă din 14 octombrie 2026, grupul olandez ajunsese să concentreze aproximativ 95% din masa credală, în vreme ce numai 5% ar fi reprezentat datoriile către statul român. Ministrul a vorbit despre datorii totale de sute de milioane de euro şi a cerut explicaţii foştilor miniştri PSD pentru felul în care acestea au fost acumulate.

Proporţia este importantă, dar trebuie făcută o distincţie. Digi24, citând documente din procedura de vânzare, arată că Damen Holding BV deţine aproximativ 70% din totalul creanţelor, în timp ce Irineu Darău se referă la 95% pentru grupul Damen. Diferenţa poate proveni din includerea creanţelor filialelor şi a altor entităţi afiliate, din momente diferite ale calculului ori din perimetre diferite ale masei credale. Fără tabelul definitiv actualizat al creanţelor nu se poate afirma că procentele sunt direct comparabile. Ceea ce rezultă însă din ambele relatări este că Damen reprezintă creditorul dominant al şantierului.

Această situaţie produce un paradox economic şi instituţional. Statul deţinea majoritatea acţiunilor şi avea capacitatea de a influenţa decisiv guvernanţa societăţii. Grupul olandez, în schimb, ajunsese să suporte o parte covârşitoare din expunerea financiară. Iar atunci când societatea a intrat în faliment, recuperarea creanţelor a devenit dependentă de valoarea activelor şi de regulile procedurii de insolvenţă, nu de proporţia acţiunilor deţinute anterior.

• Vânzarea cu 138 de milioane de euro: cum s-au evaporat 46 de milioane din preţul iniţial

Ultimul capitol al acestei istorii este, probabil, şi cel care concentrează cele mai multe întrebări despre interesele divergente ale statului şi ale creditorului principal. După intrarea şantierului în faliment, activele au fost scoase la vânzare la un preţ iniţial de 184 de milioane de euro. La 9 octombrie 2026, Rheinmetall Real Estate România SRL a fost declarată câştigătoarea licitaţiei, cu o ofertă de 138 de milioane de euro, reprezentând 75% din preţul iniţial.

Cronologia procedurii, reconstituită de News.ro şi prezentată de Digi24, este esenţială. La 14 mai 2026, lichidatorul judiciar CITR a cerut instanţei încuviinţarea valorificării activului potrivit Codului de procedură civilă, mecanism care permite reducerea preţului în anumite condiţii. În aceeaşi zi, Damen Holding a prezentat propria propunere: şase licitaţii lunare consecutive, toate la preţul de pornire de 184 de milioane de euro. Strategia a fost aprobată de Adunarea Creditorilor la 22 mai. La 11 iunie, Şantierul Naval 2 Mai, societatea controlată de stat, a solicitat aplicarea procedurii care permitea reducerea preţului. După licitaţiile fără cumpărători, judecătorul-sindic a aprobat schimbarea modalităţii de valorificare, iar în octombrie activul a fost adjudecat pentru 138 de milioane de euro.

Această cronologie este relevantă pentru că statul nu a avut doar un rol pasiv, de spectator al procedurii. Prin societatea sa, a intervenit în favoarea mecanismului de vânzare care permitea diminuarea preţului. Instanţa a admis schimbarea procedurii, iar rezultatul a fost adjudecarea activelor la o valoare cu 46 de milioane de euro mai mică decât preţul iniţial.

Facem aici o distincţie importantă: preţul iniţial de licitaţie nu reprezintă obligatoriu valoarea de piaţă care putea fi efectiv obţinută. Patru licitaţii fără cumpărători constituie un argument real în favoarea revizuirii strategiei de valorificare. Totodată, faptul că un activ nu a atras cumpărători la 184 de milioane de euro nu demonstrează, singur, că reducerea la 138 de milioane era singura soluţie posibilă sau că aceasta trebuia realizată în ritmul aprobat de instanţă.

Damen contestă tocmai acest mecanism. Potrivit Digi24, grupul olandez susţine că judecătorul-sindic a aplicat o formulare a Legii nr. 85/2014 care fusese modificată la sfârşitul anului 2025, când a fost eliminată referirea la termenul maxim de 12 luni pentru valorificarea bunurilor. Olandezii contestă şi interpretarea noţiunii de termen rezonabil. Contestaţia are termen de examinare la Tribunalul Constanţa pe 4 noiembrie 2026.

Dacă interpretarea Damen va fi confirmată, consecinţele juridice ar putea fi importante. Dacă, dimpotrivă, instanţa va considera că schimbarea procedurii a fost legală şi justificată economic, reducerea preţului va avea un fundament juridic confirmat.

Statul, prin Şantierul Naval 2 Mai, are propriile argumente. În documentele judiciare relatate de News.ro, reprezentanţii societăţii susţin că Damen a contribuit la întârzierea procedurii prin neparticiparea la unele adunări ale creditorilor şi prin respingerea strategiei propuse de lichidator. În plus, acumularea unor noi creanţe în timpul falimentului ar diminua şansele de recuperare pentru toţi creditorii.

• Statul îşi recuperează creanţele, Damen rămâne cu pierderile

Din declaraţiile fostului ministru al economiei Irineu Darău reiese că autorităţile au calculat posibilitatea recuperării unor obligaţii importante ale şantierului către instituţiile publice. Ministrul a indicat aproximativ 160 de milioane de lei către bugetul de stat, în special către ANAF, 18 milioane de lei către administraţia locală Mangalia şi 10 milioane de lei către Şantierul Naval 2 Mai, la care se adaugă sumele achitate din Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale. În total, primele trei categorii însumează 188 de milioane de lei, adică aproximativ 37-38 de milioane de euro, la un curs orientativ de cinci lei pentru un euro.

Ministrul a afirmat că aceste obligaţii vor fi achitate înaintea distribuirii sumelor rămase către ceilalţi creditori. Disproporţia economică este greu de ignorat. Potrivit BURSA, datoriile totale ale şantierului se apropie de 400 de milioane de euro, în timp ce suma oferită pentru active este de 138 de milioane. Raportată simplu la totalul obligaţiilor, valoarea adjudecării reprezintă numai aproximativ 34,5%. Dacă toate cele 400 de milioane ar fi creanţe admise şi nu ar exista alte recuperări ori active, diferenţa ar fi de circa 262 de milioane de euro, înainte de luarea în calcul a cheltuielilor procedurii. Într-un asemenea scenariu, creditorul dominant este expus la pierderi masive. Cu cât sumele distribuite cu prioritate altor categorii de creditori sunt mai mari, cu atât valoarea disponibilă pentru creanţele rămase se reduce. Aceasta este miza economică a contestaţiei formulate de Damen: nu doar diferenţa dintre două preţuri de licitaţie, ci perspectiva recuperării unei părţi suplimentare din finanţările şi obligaţiile pe care compania le revendică.

Există o problemă mai profundă. Dacă statul a contribuit, prin propriile decizii, la blocarea funcţionării şantierului, iar ulterior beneficiază de recuperarea creanţelor sale în cadrul falimentului, apare o contradicţie care trebuie investigată: poate o autoritate publică să participe la deteriorarea unei întreprinderi şi să fie ulterior protejată financiar de mecanismele de recuperare a datoriilor, în timp ce partenerul privat suportă pierderile principale?

Menţionăm că nu există încă o hotărâre judecătorească definitivă sau o decizie a instanţei de arbitraj internaţional de la Viena (pe rolul căreia se află un proces deschis de Damen Holding împotriva statului român pentru nerespectarea obligaţiilor din acordul investiţional încheiat în anul 2018) care să stabilească faptul că statul a provocat intenţionat falimentul Damen Mangalia sau că a urmărit transferarea pierderilor asupra investitorului olandez. Dar întrebarea privind responsabilitatea instituţională este legitimă, iar răspunsul nu poate fi înlocuit cu simpla afirmaţie că procedura de insolvenţă respectă legea. Legalitatea fiecărei etape şi responsabilitatea pentru degradarea anterioară a companiei sunt două probleme diferite, care trebuie cercetate separat.

• Sorin Grindeanu acuză USR. Dar ce arată cronologia deciziilor care au afectat şantierul?

În acest context, declaraţiile făcute de Sorin Grindeanu în plenul Parlamentului, la 20 octombrie 2026, cu prilejul votului de învestitură pentru guvernul Niculescu, deschid un nou capitol al confruntării politice. Preşedintele PSD a cerut explicaţii USR pentru ceea ce a numit „jaful de la Şantierul Mangalia”.

Acuzaţia respectivă vine la numai câteva zile după ce fostul ministru al Economiei, Irineu Darău, atribuise foştilor miniştri PSD responsabilitatea pentru intrarea şantierului în insolvenţă. Cele două poziţii politice sunt diametral opuse. Dar niciuna nu poate substitui analiza documentelor.

Cronologia stabilită în paginile ziarului BURSA în ultimii ani arată că acordul de asociere a fost încheiat în 2018, că modificarea legislativă care a afectat mecanismul de management a intervenit în 2023, că ruptura cu investitorul şi blocajele bugetare au fost semnalate în 2023 şi 2024 şi că inspecţiile fiscale contestate s-au desfăşurat în aceeaşi perioadă. Ulterior au urmat insolvenţa, falimentul şi valorificarea activelor în 2026. Responsabilităţile trebuie atribuite persoanelor şi instituţiilor care au avut efectiv puterea de decizie în fiecare etapă, nu transferate automat unui partid în funcţie de configuraţia politică actuală.

Pentru PSD, există întrebări precise: ce au făcut miniştrii Economiei şi reprezentanţii statului pentru a evita ruptura contractuală? De ce nu a fost găsită o soluţie pentru deblocarea bugetului? Cine a verificat acumularea datoriilor şi riscul pierderii comenzilor? Ce măsuri au fost adoptate pentru protejarea investiţiei şi a locurilor de muncă?

Pentru USR şi fosta conducere a Ministerului Economiei, întrebările privesc în special etapa valorificării: de ce a fost susţinută procedura de reducere a preţului, cum au fost evaluate interesele creditorilor, care sunt garanţiile privind viitorul industrial al platformei şi cum se corelează proiectul Rheinmetall cu finanţările SAFE?

• Cine răspunde pentru ce s-a întâmplat la Şantierul Naval Damen Mangalia?

Cazul Damen Mangalia nu se reduce la un conflict între statul român şi un investitor străin. Este şi un test privind felul în care România administrează parteneriatele industriale complexe, respectă angajamentele contractuale şi protejează valoarea economică a unor active strategice.

Din informaţiile de mai sus se desprind mai multe fapte relevante: statul a deţinut majoritatea acţiunilor; modificarea legislaţiei din 2023 a afectat formula contractuală de management; grupul Damen a avertizat asupra consecinţelor şi a notificat rezilierea acordului; presa economică a documentat blocaje privind aprobarea bugetului; ANAF a efectuat controale ale căror constatări sunt contestate; şantierul a ajuns în faliment; statul a susţinut o procedură de valorificare care permitea reducerea preţului; iar activele au fost adjudecate pentru 138 de milioane de euro, în condiţiile unor datorii totale raportate la aproximativ 400 de milioane.

Dimensiunea financiară face imposibilă tratarea subiectului drept o simplă dispută politică. Diferenţa de 46 de milioane de euro dintre preţul iniţial şi cel de adjudecare, creanţele publice de cel puţin 188 de milioane de lei indicate de fostul ministru al economiei şi datoriile totale de aproape 400 de milioane de euro reclamă transparenţă asupra tuturor deciziilor care au influenţat valoarea recuperabilă.

În aceste condiţii este suspect faptul că o companie care dispunea de infrastructură industrială strategică, de un investitor internaţional şi de capacităţi de construcţie navală a ajuns într-o situaţie în care activele sale au fost valorificate prin faliment, iar creditorul dominant riscă să suporte pierderi de sute de milioane de euro.

Statul român nu poate invoca exclusiv regulile falimentului pentru a explica rezultatul final, fără să răspundă şi pentru deciziile sale din anii care au precedat falimentul. Dacă îşi recuperează creanţele, în timp ce Damen pierde cea mai mare parte a sumelor revendicate, acest rezultat trebuie analizat în lumina întregii istorii a companiei, nu doar a ultimului act al procedurii judiciare.