De ce scad acţiunile companiilor de armament în plin boom al cheltuielilor pentru apărare?

Scăderea acţiunilor companiilor de armament din SUA şi Europa s-a accelerat după câştigarea alegerilor parlamentare din SUA de către Partidul Democrat, pe fondul îngrijorărilor legate de reducerea cheltuielilor militare.

De ce se întâmplă acest lucru şi în UE, unde atât autorităţile de la Bruxelles, cât şi cele naţionale, au anunţat numeroase programe de înarmare şi finanţări de zeci de miliarde de euro?

Paradoxul este doar aparent şi poate fi explicat prin analiza unor factori structurali interconectaţi, care acum se manifestă din plin.

Unul dintre aceştia este intervalul de timp dintre înregistrarea comenzilor şi înregistrarea veniturilor, care se face la livrarea sistemelor. Deşi războiul din Ucraina şi campania militară din Iran au golit stocurile occidentale, comenzile uriaşe nu s-au tradus în profituri pe termen scurt din cauza incapacităţii fizice de a accelera producţia.

Un rol deosebit l-a avut aici dependenţa producătorilor occidentali de materiile prime şi componentele fabricate în China. Autorităţile europene şi americane tocmai au realizat că deţinerea zăcămintelor este inutilă dacă nu se controlează şi procesul de rafinare şi prelucrare, în condiţiile în care autorităţile de la Beijing au început să condiţioneze exporturile de pământuri rare şi alte tehnologii cu potenţiale utilizări militare încă din 2025, iar din acest an au intensificat restricţiile.

O analiză recentă de la Council on Foreign Relations, "Dismantling China's Supply-Chain Weapon: A Transatlantic Strategy for Critical Materials", încearcă să prezinte o strategie pentru demontarea "armei lanţurilor de aprovizionare" din dotarea Chinei.

Raportul subliniază că peste 70% din activităţile de extracţie şi rafinare pentru 17 dintre cele 34 de materiale critice desemnate de Uniunea Europeană sunt controlate de China, iar contracararea acestei pârghii geo-economice presupune adoptarea unui cadru coordonat al strategiei transatlantice care să treacă dincolo de măsuri fragmentate, de tipul subvenţiilor sau al măsurilor care vizează anumite sectoare industriale.

Problema fundamentală a costurilor energiei şi a securităţii energetice nu este abordată în acest raport, la fel cum nu este amintit nici efortul concertat al Chinei, timp de mai bine de patru decenii, pentru construirea unui sistem integrat de producţie şi rafinare a pământurilor rare.

"Uniunea Europeană trebuie să recunoască faptul că un consens politic şi reforma politicilor reprezintă doar primii paşi în dezvoltarea unor noi capacităţi în industria de apărare", deoarece "reînarmarea Europei depinde de lanţurile de aprovizionare pentru o listă lungă de materii prime critice, dintre care multe sunt controlate de China", se arată şi într-o recomandare publicată de Danish Institute for International Studies sub titlul "Military Minerals: Europe's new defense industrial capacities demand reliable supply chains".

Pe de altă parte, costurile ridicate ale energiei, procesele îndelungate de planificare şi întârzierile în obţinerea autorizaţiilor sunt considerate pricipalele obstacole în calea producţiei interne de metale rare din Marea Britanie, conform raportului Critical minerals al Camerei Comunelor.

În document este citat un investitor în resurse naturale, care subliniază că "preţurile energiei din Marea Britanie fac întreaga chestiune practic imposibilă".

Cadre universitare de la Universitatea din Exeter au confirmat acest lucru: "Activităţile de prelucrare mari consumatoare de energie nu sunt viabile, în prezent, în Marea Britanie, prin comparaţie cu concurenţii internaţionali". Situaţia costurilor energiei, precum şi a securităţii furnizării, este similară şi în Uniunea Europeană.

O altă dependenţă structurală a fost evidenţiată de blocarea Strâmtorii Ormuz, artera prin care trecea aproape 50% din comerţul maritim global cu sulf, coroborată cu interdicţia exportului de acid sulfuric din China.

Fără acid sulfuric şi reactivi chimici de înaltă puritate, producţia de litiu, nichel, combustibil nuclear şi sinteza explozibililor sunt afectate de o criză masivă de aprovizionare.

Nu în ultimul rând, creşterea accelerată a costurilor, ca urmare a creşterii accelerate a preţurilor energiei şi materiilor prime, precum şi a dobânzilor, a condus la comprimarea puternică a marjelor operaţionale.

În aceste condiţii, cotaţiile fondului iShares U.S. Aerospace & Defense ETF (ITA) au scăzut cu circa 15% de la declanşarea războiului împotriva Iranului, în timp ce acţiunile Rheinmetall (RHM) au scăzut cu aproape 50% (vezi graficul).

Un factor major al acestei diferenţe îl reprezintă sancţiunile impuse companiei germane de către China începând din iulie 2026. Ministerul Comerţului de la Beijing a plasat Rheinmetall şi alte 13 entităţi europene pe lista companiilor care nu mai pot importa componente şi materiale din China deoarece furnizează produse cu dublă utilizare.

Mai mult, companiile europene din industria de apărare se confruntă cu un dezavantaj masiv din punct de vedere al preţurilor energiei. În timp ce preţurile energiei electrice din Europa sunt de circa două ori mai mari decât cele din SUA, preţurile gazelor naturale sunt de peste 10 ori mai mari.

Toate aceste elemente arată că paradoxul aparent al divergenţei dintre creşterea cheltuielilor pentru înarmare şi scăderea acţiunilor companiilor din sectorul apărării poate fi înţeles doar prin renunţarea la dogma teoriei neoclasice, conform căreia capitalul financiar este suficient pentru a crea producţie fizică.

După decenii de externalizare a etapelor "murdare" de rafinare şi metalurgie grea către Asia, societăţile occidentale au păstrat drepturile de proprietate intelectuală, dar şi-au cedat suveranitatea în privinţa lanţurilor de transformare a materiilor prime în produse finite.

Prin acest proces nu s-au pierdut doar capacităţile de producţie, ci şi o forţă de muncă înalt calificată, a cărei experienţă s-a acumulat şi dezvoltat timp de decenii.

Se pare că pieţele au înţeles, în cele din urmă, ceea ce autorităţile politice încă refuză să accepte: un contract guvernamental este doar o promisiune financiară, în timp ce un obuz sau o rachetă este un obiect cât se poate de real, construit la capătul unui lanţ complex de aprovizionare.

Până când lanţurile materiale rămân ancorate la Beijing, iar capacitatea fizică de procesare lipseşte din Occident, acţiunile companiilor de apărare vor reflecta realitatea comprimării masive a marjelor de profit, nu triumfalismul declaraţiilor guvernamentale.