Dependenţa de importurile de energie - o problemă majoră de securitate pentru Europa

Trecerea crizei energetice globale de la faza acută la faza cronică pune autorităţile europene în faţa unei realităţi dure: dependenţa ridicată de energia importată, în special petrol şi gaze naturale, nu a condus doar la erodarea masivă a competitivităţii economice, ci s-a transformat şi într-o problemă gravă de securitate.

Bloomberg a scris recent că autorităţile UE sunt alarmate de criza combustibililor şi încearcă să oprească declinul puternic al capacităţilor de rafinare.

"Trebuie să contracarăm această tendinţă şi să ne asigurăm că dispunem de o capacitate de rafinare adecvată şi flexibilă în Europa”, a declarat Dan Joergensen, comisarul european pentru energie, deoarece "nu este vorba doar de o chestiune de competitivitate economică, ci şi o chestiune de securitate".

Agenţia de ştiri americană subliniază că, în ultimele două decenii, circa 25% din rafinăriile de petrol din UE şi-au închis porţile, iar capacitatea de procesare s-a redus cu 10%. Declinul a fost accelerat de costurile certificatelor de emisii (ETS), de reglementările de mediu mai stricte şi de preţurile ridicate la energie, care au făcut rafinăriile europene necompetitive în raport cu rafinăriile din Orientul Mijlociu şi Asia.

Atât comisarul pentru energie, cât şi cel pentru apărare, Andrius Kubilius, au catalogat criza energetică drept un "semnal de alarmă", în condiţiile în care motorina este esenţială pentru transportul greu, agricultură şi industrie, iar kerosenul pentru aviaţie şi mobilitatea militară a NATO.

Deoarece se estimează că pieţele de motorină vor rămâne tensionate şi în 2027, dependenţa de combustibili rafinaţi din import expune Europa la riscuri majore în caz de escaladare geopolitică.

Datele de la Eurostat arată că vulnerabilitatea europeană este rezultatul unei degradări structurale pe termen lung. Rata generală de dependenţă de importurile energetice ale UE a atins 57,3% în 2024, nivel aflat aproape de media ultimelor două decenii şi cu peste 7 puncte procentuale faţă de nivelul din 1990.

Dependenţa de importurile de energie este definită de Eurostat ca raport între importurile nete de energie şi energia totală disponibilă.

Această dependenţă s-a accentuat pe fondul scăderii producţiei interne de energie primară cu 18,4% în ultimul deceniu.

Pentru hidrocarburi, gradul de dependenţă s-a menţinut la un nivel extrem de ridicat în cazul petrolului şi produselor petroliere, şi a înregistrat o creştere semnificativă în cazul gazelor naturale.

În ciuda promovării vehiculelor electrice, petrolul rămâne cel mai utilizat combustibil. Dependenţa de importurile petroliere a atins un nivel de 96,6%. Principalii furnizori sunt Statele Unite (16%), Norvegia (12%), Kazahstan (9%) şi Arabia Saudită (8%).

Rata de dependenţă de importuri pentru gazul natural a fost de 85% în 2024. Înlocuirea gazului din Rusia livrat prin conducte a condus la o dependenţă accentuată de gazul natural lichefiat (GNL), unde livrările din SUA au ajuns să reprezinte aproape două treimi din totalul importurilor de GNL ale UE.

În ceea ce priveşte combustibilii fosili solizi, dependenţa de importuri pentru cărbunele superior depăşeşte 80%, iar Australia este principalul furnizor extern.

În timp ce dependenţa de importurile petroliere este aproape totală, o vulnerabilitate mai periculoasă s-a creat pe lanţul de procesare intern. Din păcate, oficialii de la Bruxelles au realizat abia acum că accesul la petrolul brut este inutil dacă nu există capacitatea de rafinare pentru transformarea lui în motorină, benzină, kerosen sau păcură.

Pe fondul creşterii preţului gazelor naturale din UE până la cel mai ridicat nivel din ultimii patru ani, miniştrii energiei din ţările membre încearcă să găsească soluţii pentru reducerea poverii asupra gospodăriilor şi firmelor, dar soluţiile nu se mai pot limita la subvenţii sau plafonări ale preţurilor. "Guvernele din UE sunt neputincioase în faţa creşterii preţurilor la energie", scrie Politico.

Acesta este contextul în care s-au înmulţit criticile dure la adresa politicilor energetice comunitare. Claudio Descalzi, directorul general al companiei Eni, a declarat în cadrul unei conferinţe de la Roma că Europa poartă întreaga responsabilitate: "Dacă trebuie să plângem, ar trebui să plângem pe propriile noastre greşeli".

Descalzi a subliniat că strategia Green Deal a pornit de la ipoteza eronată a electrificării rapide a cererii de energie, dar a ignorat faptul că electricitatea este o formă secundară de energie, conform declaraţiilor preluate de Montel News.

Producţia de electricitate necesită surse primare (gaze, cărbune, nuclear, regenerabile), însă regenerabilele reprezintă doar 20-25% din consumul final de energie al UE şi nu pot oferi o producţie continuă.

Agostino Scornajenchi, directorul general al Snam, compania care administrează reţeaua de gaze şi capacităţile de stocare ale Italiei, a arătat că "Europa a trăit două decenii într-un somn lung, protejată de o pernă mare de gaz rusesc ieftin, până la invazia din Ucraina".

În condiţiile în care preţul gazelor din Europa a depăşit 100 euro/MWh, iar gradul de umplere al depozitelor din UE este de circa 75%, cel mai redus nivel pentru această perioadă din 2011, Agenţia UE pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER) avertizează că Europa ar putea fi obligată să îşi reducă cererea de gaz pe timp de iarnă cu circa 6% (respectiv 144 TWh sau 13,8 miliarde mc) pentru a menţine stocurile la un minim de siguranţă de 20% la primăvară.

Timp de două decenii, Uniunea Europeană a proiectat o viziune ambiţioasă a tranziţiei energetice şi a plasat decarbonizarea rapidă şi electrificarea masivă în centrul politicii sale industriale. Astăzi, în faţa unor şocuri geopolitice succesive şi a unor pieţe extrem de volatile, această arhitectură îşi arată limitele fundamentale.

Noul dialog al Comisiei Europene cu sectorul de rafinare marchează recunoaşterea problemei, însă măsurile rămân mai degrabă procesuale decât substanţiale. Singura propunere concretă este creşterea gradului de utilizare a capacităţilor de rafinare actuale.

Noile investiţii sunt puţin probabile dacă nu se ia în considerare o schimbare substanţială a politicilor energetice la nivel continental. Fără o scutire de la costurile ETS, fără garanţii împotriva activelor blocate sau sprijin direct pentru capacităţile flexibile, capitalul privat va evita rafinăriile europene.

Dacă UE doreşte o "autonomie strategică", aceasta nu poate fi construită exclusiv pe ţinte de decarbonizare care ignoră realitatea fizică.

Tranziţia energetică are nevoie de o abordare realistă, în care securitatea alimentării cu hidrocarburi trebuie tratată cu aceeaşi rigoare ca reţelele electrice.

În caz contrar, Europa riscă să schimbe dependenţa de gazul din Rusia cu o vulnerabilitate structurală permanentă faţă de pieţele externe de petrol, derivate petroliere şi gaze naturale lichefiate.