Strategia Energetică şi CfD-urile: reformă pe hârtie, preţuri umflate şi stocare uitată

Contractele pentru diferenţă (CfD - Contracts for Difference) sunt un mecanism prin care statul oferă producătorilor de energie un preţ de referinţă garantat pentru energia produsă, pe o perioadă stabilită. Dacă preţul de piaţă este sub acest nivel, producătorul primeşte diferenţa; dacă preţul de piaţă este peste nivelul garantat, producătorul returnează diferenţa. CfD-ul nu este prin definiţie un instrument pentru regenerabile: este un mecanism de garantare a veniturilor pe termen lung, care poate fi aplicat oricărei tehnologii pentru care statul consideră necesară reducerea riscului de piaţă. În cazul României ar fi potrivit pentru SMR-uri.

România a folosit aiurea acest instrument financiar pentru regenerabile fără stocare!

Să începem cu una dintre cele mai evidente şi, totodată, mai greu de scuzat: decalajul flagrant dintre ambiţiile scrise pe hârtie şi realitatea brutală a sistemului energetic românesc.

Strategia Energetică 2025-2035 vorbeşte despre securitate, diversificare, regenerabile, nucleare, gaze, stocare, digitalizare, prosumatori şi, bineînţeles, despre „rolul României de hub energetic regional”. Sună impresionant. Problema este că documentul tratează sistemul energetic ca pe un exerciţiu de excel.

• PNRR, CfD şi iluzia predictibilităţii investiţionale

PNRR nu a cerut niciodată introducerea Contractelor pentru Diferenţă ca pe un scop în sine. Le-a cerut ca pe o reformă necesară pentru a atrage capital privat în capacităţi noi cu emisii reduse de carbon. În Componenta C6 - Energie, România s-a angajat să creeze un cadru legislativ şi instituţional stabil, care să reducă riscul de piaţă pentru investitori, să faciliteze finanţarea bancară şi să accelereze realizarea proiectelor.

În forma aprobată de Comisia Europeană, mecanismul s-a concentrat (prosteşte) pe energia eoliană onshore şi pe cea solară fotovoltaică fără stocare. Deşi în discuţiile iniţiale se vehiculase şi includerea energiei nucleare, implementarea asumată s-a limitat la aceste două tehnologii. Ţinta cantitativă era ambiţioasă: până la 31 decembrie 2025 trebuiau semnate contracte pentru 5.000 MW de capacităţi noi. Prima rundă a fost ulterior ajustată la 1.000 MW (500 MW solar şi 500 MW eolian), iar restul urma să fie acoperit într-o a doua rundă. Greşeală!

Un detaliu esenţial, adesea omis în discursul public, este că PNRR nu finanţează plata diferenţelor din aceste contracte. Finanţează doar reforma şi cadrul de implementare. Mecanismul propriu-zis este susţinut în principal prin contribuţia CfD colectată conform legislaţiei naţionale, un fel de a băga anticipat mâna lungă a statului în buzunarele mici ale consumatorului.

Problema nu stă, aşadar, în intenţie. Stă în execuţie. Reţeaua rămâne congestionată de avize speculative, stocarea şi flexibilitatea sunt tratate ca teme secundare. Contractul pentru Diferenţă riscă să rămână încă un instrument elegant pe hârtie, incapabil să compenseze absenţa unei viziuni operaţionale reale şi a cunoaşterii funcţionării pieţei OPCOM.

• CfD-urile din Strategie: instrument lăudat, riscuri ignorate

În Strategia Energetică, Contractele pentru Diferenţă nu apar ca obiectiv strategic de sine stătător, ci ca simplu instrument de finanţare destinat accelerării investiţiilor în capacităţi regenerabile. Scopul declarat este creşterea rentabilităţii proiectelor şi crearea unei pieţe mai atractive pentru investitori, prin oferirea de predictibilitate a veniturilor şi reducerea riscului. Documentul subliniază că mecanismul este finanţat prin Fondul pentru Modernizare, pe baza schemei aprobate de Comisia Europeană, şi că va contribui la ţinte de decarbonizare fără a pune în pericol securitatea aprovizionării.

Strategia face referire explicită la cadrul legislativ deja adoptat - Hotărârea Guvernului nr. 318/2024 şi Ordinul ministrului energiei nr. 1120/2024 - şi stabileşte ţinte clare: semnarea de contracte pentru 5.000 MW până la 31 decembrie 2025, exclusiv pentru solar fotovoltaic şi eolian onshore. Totul este descris într-un registru optimist, ca principal instrument de sprijin pentru investiţiile în producţia de energie regenerabilă. Schemele s-au finalizat, contractele sunt semnate. Să vedem câte dintre acestea vor fi finalizate!

Ceea ce lipseşte cu desăvârşire este orice analiză critică. Documentul nu evaluează impactul CfD asupra funcţionării pieţei, asupra concurenţei, asupra costurilor suportate de consumatori sau asupra efectelor pe termen lung asupra preţurilor energiei. Mecanismul este prezentat exclusiv din perspectiva obiectivelor de investiţii şi a politicii publice, fără menţionarea riscurilor, limitelor sau distorsiunilor pe care le poate genera. Astfel, Strategia Energetică transformă un instrument complex într-o soluţie aproape magică, evitând întrebările incomode despre cine plăteşte, cum se reflectă în facturi şi ce se întâmplă când piaţa este deja distorsionată.

• CfD-uri pe regenerabile fără stocare generază preţuri umflate artificial

Un detaliu care sare în ochi prin absenţa sa totală este stocarea. Strategia tratează Contractele pentru Diferenţă ca pe un instrument suficient pentru a aduce capacităţi regenerabile noi, dar nu leagă nicăieri aceste contracte de necesitatea stocării. Or, energia eoliană şi solară, prin natura lor intermitentă, devin cu adevărat utile sistemului doar atunci când pot fi stocate şi livrate când este nevoie. Fără capacităţi de stocare pe măsură, CfD-urile riscă să finanţeze o producţie care, în anumite ore, aglomerează reţeaua sau este pur şi simplu tăiată, în timp ce seara, când consumul creşte, sistemul continuă să se bazeze pe surse mai scumpe şi mai poluante.

Mai grav este efectul direct asupra preţurilor. Mecanismul CfD, deşi prezentat ca instrument de reducere a riscului, a generat deja preţuri de licitaţie ridicate: 82 EUR/MWh pentru eolianul onshore şi 78 EUR/MWh pentru solarul fotovoltaic. Aceste niveluri stabilesc, practic, un prag minim artificial pe piaţa OPCOM. În loc să aducă energie regenerabilă ieftină, CfD-urile împing preţul de referinţă în sus, transformând o tehnologie care ar trebui să fie ieftină într-una scumpă prin construcţie artificială.

Rezultatul este o aberaţie de piaţă: regenerabilele, care ar trebui să tragă preţurile în jos, ajung să le susţină artificial un nivel ridicat, pe spatele consumatorilor. Strategia nu analizează acest efect, nu discută despre cum se reflectă aceste preţuri fixate cu câţiva ani înainte în costul final al energiei şi nici nu propune corelarea obligatorie a CfD-urilor cu investiţii în stocare. Astfel, un instrument gândit să accelereze tranziţia riscă să o facă mai scumpă şi mai puţin eficientă.

Sebastian Burduja, fostul ministru, afirmă ca regenerabilii nu işi vor putea vinde energia la preţ negativ, aşa cum se întâmplă des in aceste zile de vară. Dacă există vreun producător de energie regenerabilă care spă nu aibă o schemă de ieşire de sub această ”interdicţie”, să mă caute că eu ştiu. Dar logica îmi spune că dacă eu ştiu una. Ei stiu mai multe!

Conform schemei, un regenerabil pe eolian poate vinde la preţul de minus 82 euro şi nu iese în pierdere. La fotovoltaic preţul este de minus 78 euro.

• Concluzie: o strategie care descrie, dar nu gândeşte

În final, modul în care Strategia Energetică tratează Contractele pentru Diferenţă ilustrează perfect defectul de fond al întregului document. CfD-urile sunt prezentate ca instrument aproape miraculos de atragere a investiţiilor, cu ţinte clare şi un cadru legislativ deja adoptat, dar fără nicio analiză a consecinţelor reale: absenţa legăturii cu stocarea, riscul de a umfla artificial preţurile pe piaţă şi lipsa oricărei evaluări a impactului asupra consumatorilor şi asupra funcţionării pieţei. Se descrie mecanismul, se enumeră obiectivele, se citează hotărâri de guvern, dar nu se pune întrebarea esenţială: ce efect are acest instrument asupra sistemului energetic şi asupra pieţei aşa cum este el, nu aşa cum ne-am dori să fie.

O strategie care se mulţumeşte să inventarieze instrumente fără să le judece critic riscă să rămână un exerciţiu de conformitate. CfD-urile pot fi utile, dar numai dacă sunt gândite împreună cu stocarea, cu reformarea reţelei şi cu o privire lucidă asupra costurilor pe care le generează. Altfel, ele nu fac decât să adauge încă un strat de complexitate şi de costuri pe un sistem deja fragil. Iar România nu mai are luxul unor strategii care sună bine, dar nu rezolvă problemele.