Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR: Convergenţa economică a României în context european: considerente teoretice şi evidenţe empirice

Convergenţa economică a României rămâne, dincolo de dimensiunea celorlalte evoluţii economice, sociale şi geopolitice, unul dintre cele mai importante procese de transformare trăite în ultimele decenii, conform unui comunicat remis redacţiei.

Conform comunicatului, creşterea veniturilor, extinderea infrastructurii şi consolidarea instituţiilor economice au contribuit la îmbunătăţirea calităţii vieţii şi la crearea unor oportunităţi mai largi. Totuşi, pentru ca acest parcurs să fie sustenabil şi ireversibil, este esenţial să înţelegem nu doar oportunităţile, ci şi vulnerabilităţile inerente economiilor emergente.

Ciclurile economice din economiile emergente au particularităţi semnificativ diferite faţă de cele din economiile mature (Aguiar şi Gopinath, 2004). Prezenţa unor deficite externe mari şi persistente în cazul acestora reflectă o dependenţă accentuată de finanţarea externă, ceea ce le face mult mai vulnerabile la eventuale şocuri internaţionale şi retrageri bruşte de capital. În astfel de situaţii, riscul unei crize financiare este amplificat, întrucât ţările trebuie să-şi refinanţeze datoriile în condiţii de incertitudine sporită. Totodată, ajustările necesare pentru corectarea dezechilibrelor externe pot fi dureroase atât pentru economie, cât şi pentru societate. În plus, după cum remarcă Aguiar şi Gopinath, o perioadă favorabilă a ciclului economic global, împreună cu procese de tip „catching-up”, nu garantează o dezvoltare sustenabilă pe termen lung. Mai mult, în cazul unor rate ridicate de creştere economică, este crucial ca acestea să nu fie însoţite de dezechilibre externe semnificative, deoarece combinaţia dintre creştere rapidă şi deficit mare al contului curent poate genera, ulterior, ajustări economice şi sociale dureroase.

Când discutăm despre dezvoltarea unor economii, trebuie să distingem diferite circumstanţe în care acest proces de dezvoltare se realizează. Pe de o parte, avem economii emergente care se dezvoltă în cadrul unei uniuni economice, aşa cum este cazul unor ţări din Europa Centrală şi de Est, care au aderat la blocul comunitar. Aceste economii sunt considerate a fi mici/medii, deschise şi vulnerabile financiar. Pe de altă parte, există exemplul "tigrilor asiatici” - Coreea de Sud, Thailanda sau Indonezia -, economii mici/medii deschise şi vulnerabile financiar, care în anii '80-'90 au înregistrat creşteri economice accelerate, susţinute de investiţii masive şi exporturi dinamice, fără a face parte dintr-o uniune economică. De exemplu, ţările din grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) sunt în general considerate economii emergente, dar cu diferenţe între ele de dimensiune, dinamică şi context. Însă China, a doua economie a lumii, are un PIB mai mare decât multe economii avansate, precum cele din grupul G7. Nu în ultimul rând, ţări pe care astăzi le considerăm a fi avansate, la un moment au fost emergente sau în curs de dezvoltare. Exemple în acest sens ar putea fi Japonia sau Germania, care, după cel de-al Doilea Război Mondial, au cunoscut procese de dezvoltare majoră, însoţite de rate importante de creştere economică.

Studierea procesului de convergenţă către o economie avansată se poate realiza şi prin utilizarea unor metode cantitative variate, pornind de la cadrul de referinţă oferit de modelul Solow (1956), până la modele neoclasice mai sofisticate, precum cel al lui Ramsey (1928) sau cele dezvoltate ulterior pe baza modelului Ramsey de către Koopmans (1963) şi Cass (1965).