Naţionala, ambulanţa carierelor fotbalistice

Portarul Ionuţ Radu nu poate veni la echipa naţională, din cauza unei probleme medicale la umărul drept. Cel puţin aceasta este explicaţia transmisă de FRF, după ce Celta Vigo a informat că portarul are nevoie de tratament şi repaus. Numai că, duminică seară, Radu a fost titular şi a jucat toate cele 90 de minute în partida Celta Vigo - Levante. Aşadar, umărul care nu rezistă la naţională poate suporta, deocamdată, presiunea din La Liga.

Nu ştim cât de gravă este afecţiunea şi nici nu putem pune un diagnostic de la televizor. Dar situaţia ridică o întrebare cât se poate de legitimă: cât de mult îşi mai doresc unii fotbalişti să joace pentru România?

Am putea spune că pe Ionuţ Radu nu-l mai trage inima să vină la naţională. El susţine contrariul într-un comunicat lung şi...artificial. Poate că are alte priorităţi, poate că meciurile pentru Celta sunt mai importante în acest moment. E dreptul lui să-şi gestioneze cariera, să-şi protejeze sănătatea şi să aleagă ce consideră că este mai bine pentru el. Numai că echipa naţională nu ar trebui să fie o opţiune de rezervă, activată doar când lucrurile nu mai merg la club. Iar în cazul lui Radu, istoria carierei a avut suficiente suişuri şi coborâşuri. A fost când sus, când jos, când aproape de o consacrare, când în căutarea unei noi echipe şi a unei noi şanse. Naţionala a putut reprezenta, în asemenea momente, o rampă de relansare, o vitrină, o posibilitate de a reveni în atenţia cluburilor importante. Poate că tocmai de aceea nu închide uşa definitiv. Nu se ştie niciodată când mai ai nevoie de echipa naţională ca să-ţi reporneşti cariera.

Aici este, de fapt, una dintre problemele fotbalului românesc. Naţionala a ajuns să fie privită de unii jucători ca un serviciu de ambulanţă pentru carierele lor şubrede. Când au nevoie de resuscitare, România este bună. Când lucrurile merg bine pe plan personal, apar priorităţile, oboseala, accidentările şi alte explicaţii. Sigur, nu toţi fotbaliştii procedează aşa. Dar asemenea episoade transmit un mesaj toxic: tricoul naţionalei nu mai este o responsabilitate, ci o oportunitate care poate fi acceptată sau refuzată în funcţie de interesul personal.

Apoi ne mirăm că echipa naţională este atât de jos. Că nu există spirit de echipă, că nu există ataşament, că jucătorii par să vină la lot mai degrabă pentru propria carieră decât pentru România. Poate că ar trebui să începem să le cerem fotbaliştilor nu doar să fie disponibili când au nevoie de naţională, ci şi să fie naţionala disponibilă pentru ei doar atunci când îşi asumă, cu adevărat, responsabilitatea de a o reprezenta. Pentru că prima selecţionată nu este o clinică de recuperare profesională. Şi nici un cabinet de resuscitare a carierelor fotbalistice. Iar dacă tot ne place să vorbim despre onoarea de a purta tricoul naţionalei, poate ar fi cazul să ne amintim că onoarea funcţionează în ambele sensuri.