Nouă arhitectură politică pentru Europa, propusă prin planul de pace american pentru Ucraina

Planul de pace americano-rus pentru Ucraina, document ce ar conţine 28 de puncte potrivit presei din SUA, dar şi celei din Marea Britanie şi din Ucraina, nu reprezintă decât impunerea unei arhitecturi politice bazată pe un compromis dur, construită pe realpolitik, interese strategice globale şi un echilibru de forţe profund dezechilibrat.

Este poate cel mai amplu şi mai complex proiect de încetare a ostilităţilor de la începutul conflictului din Ucraina, proiect care aduce cu sine tensiuni, concesii şi riscuri majore. Evaluat obiectiv, fără emoţie şi fără partizanat, planul dezvăluie atât argumente care îi pot susţine eficienţa, cât şi vulnerabilităţi care pot transforma acest acord într-o structură instabilă încă din momentul semnării.

Forţa principală a planului este că, pentru prima oară, după ani de escaladare, Washingtonul şi Moscova apar ca actori care acceptă negocieri directe, structură de implementare şi responsabilităţi clare. Într-un context global în care competiţia strategică a depăşit deja cadrul regional, simpla existenţă a unui text convenit de cele două mari puteri este în sine un element de stabilitate. În plus, acordul promite un cadru formal de garanţii de securitate pentru Ucraina, chiar dacă limitat, cadru ce oferă o ancoră politică şi militară pe care Kievul nu a mai avut-o în forma aceasta.

Pachetul economic din cadrul planului devine un alt pilon important: 200 miliarde dolari pentru reconstrucţia Ucrainei reprezintă un nivel de susţinere fără precedent, cu potenţial de a reporni economia ucraineană şi de a preveni prăbuşirea infrastructurală şi socială după trei ani de război. Ridicarea treptată a sancţiunilor şi reintegrarea Rusiei în circuitul economic occidental creează perspectiva unui ciclu de stabilizare pe termen lung, reducând riscul unor noi agresiuni şi stimulând Moscova să respecte termenii acordului. Aspectele umanitare, schimburile de prizonieri, reunificarea familiilor şi repornirea centralei nucleare de la Zaporojie sub supraveghere internaţională dau planului o dimensiune pragmatică, necesară pentru a repara fisurile sociale şi energetice ale regiunii.

Dar tocmai ceea ce pare a fi puternic devine şi sursa celor mai problematice vulnerabilităţi. Concesiile teritoriale cerute Ucrainei sunt masive şi aproape imposibil de acceptat politic fără un cost intern enorm. Acceptarea pierderii Crimeei, Doneţkului şi Luganskului, precum şi „îngheţarea” poziţiilor pe care ambele tabere le deţin în Zaporojie şi Herson, pe linia actuală a frontului, echivalează cu recunoaşterea rezultatelor unei agresiuni militare, lucru care ar putea crea un precedent periculos pentru ordinea internaţională.

Limitarea forţelor armate ucrainene la 600.000 oameni, renunţarea constituţională la aderarea ţării la NATO şi acceptarea unei zone tampon controlate de facto de Rusia transformă Ucraina într-un stat vulnerabil, dependent de garanţii externe care, istoric, s-au dovedit volatile.

Mecanismul de control condus de Donald Trump ridică întrebări privind neutralitatea, predictibilitatea şi continuitatea politică, mai ales într-un context geopolitic volatil. Distribuirea profiturilor din activele ruseşti îngheţate, cu 50% revenind SUA, poate genera percepţia că reconstrucţia este transformată într-un proiect economic cu interese asimetrice.

Reincluderea rapidă a Rusiei în G8 şi ridicarea sancţiunilor fără un mecanism ferm de garantare a non-agresiunii poate lăsa Europa într-o poziţie expusă, mai ales dacă Moscova consideră că a obţinut prin negociere ceea ce nu a reuşit prin forţă. De asemenea, organizarea alegerilor prezidenţiale în Ucraina la doar 100 de zile după semnarea acordului într-o ţară devastată, cu teritorii pierdute şi cu societatea în şoc, poate produce instabilitate politică profundă. Nici amnistia totală nu este lipsită de riscuri: poate împiedica procesele de justiţie, poate alimenta frustrări interne şi poate crea sentimentul impunităţii pentru crimele comise.

Acest plan de pace este, în mod evident, un produs al raportului de forţe actual, nu al unui compromis ideal. Are potenţialul de a opri războiul şi de a stabiliza zona, dar vine cu un preţ geopolitic şi intern uriaş pentru Ucraina, cu recompense strategice semnificative pentru Rusia şi cu beneficii economice considerabile pentru Statele Unite. Puterea lui stă în faptul că oferă o ieşire realistă din conflict, în timp ce slăbiciunea lui fundamentală derivă tocmai din acelaşi realism: pune în balanţă pacea imediată cu cedări teritoriale ireversibile şi cu o reorganizare profundă a sistemului de securitate european.

Rămâne de văzut dacă un astfel de acord poate fi acceptat politic, implementat coerent şi menţinut în timp, sau dacă va deveni doar o nouă tentativa de stabilizare într-un conflict care a demonstrat că respinge soluţiile fragile şi compromisurile impuse de alţii.