Obezitatea: doar 27% dintre persoanele diagnosticate prezintă probleme de sănătate asociate bolii

Diagnosticul de obezitate ar trebui să depăşească evaluarea bazată exclusiv pe indicele de masă corporală (IMC), întrucât excesul de greutate nu înseamnă automat că o persoană suferă deja de afecţiuni asociate acestei condiţii. Un studiu publicat în revista Nature, care a analizat datele a peste 844.000 de adulţi din China, Marea Britanie, Statele Unite şi Spania, arată că aproximativ 27% dintre persoanele cu obezitate prezintă forma clinică a bolii, caracterizată prin disfuncţii ale organelor. Cercetarea susţine revizuirea criteriilor de diagnostic şi diferenţierea între obezitatea preclinică, în care excesul de grăsime reprezintă un factor de risc, şi obezitatea clinică, în care sunt deja prezente probleme de sănătate asociate. Rezultatele se înscriu în direcţia unei propuneri formulate în 2025 de o comisie internaţională de experţi, care recomandă o evaluare mai amplă decât simpla raportare a greutăţii la înălţime.

• Indicele de masă corporală nu oferă o imagine completă

Studiul publicat în revista Nature, intitulat „Validation of clinical and preclinical obesity across global cohorts”, a analizat datele a 844.108 adulţi din patru mari baze de date medicale şi de cercetare. Autorii au comparat clasificarea tradiţională a obezităţii, bazată pe IMC, cu un sistem care include şi circumferinţa taliei, raportul dintre talie şi înălţime şi identificarea unor disfuncţii ale organelor. Potrivit cercetătorilor, utilizarea exclusivă a IMC poate conduce atât la supraestimarea, cât şi la subestimarea numărului persoanelor cu obezitate. În funcţie de populaţia analizată, între 1,2% şi 3,1% dintre participanţi erau clasificaţi drept obezi pe baza IMC, fără ca măsurătorile suplimentare să confirme un nivel corespunzător de adipozitate. În sens invers, între 5,2% şi 8,6% dintre participanţi aveau un nivel al grăsimii corporale compatibil cu obezitatea, deşi nu erau identificaţi astfel prin criteriile bazate exclusiv pe IMC. Prin introducerea măsurătorilor suplimentare, prevalenţa obezităţii a crescut în toate cele patru populaţii analizate, cu valori cuprinse între 3,3% şi 7,4% faţă de clasificarea tradiţională. Rezultatele arată că IMC nu reflectă întotdeauna distribuţia grăsimii corporale şi nici efectele acesteia asupra organismului.

• Obezitate preclinică şi obezitate clinică

Noul cadru de evaluare propune două categorii distincte. Obezitatea preclinică este caracterizată de excesul de grăsime corporală, fără dovezi că acesta a provocat deja disfuncţii ale organelor. Obezitatea clinică presupune, în schimb, existenţa unor afectări ale sănătăţii asociate excesului de adipozitate. Pentru stabilirea diagnosticului, cercetătorii recomandă combinarea IMC cu măsurători precum circumferinţa taliei şi raportul talie-înălţime. Evaluarea trebuie să urmărească şi eventualele probleme ale organelor, inclusiv afecţiuni cardiace sau hepatice, care pot fi asociate excesului de grăsime corporală. Conform studiului, obezitatea clinică reprezintă între 22,7% şi 31,3% din totalul cazurilor de obezitate în cele patru populaţii analizate, media fiind de aproximativ 27%. La nivelul întregii populaţii adulte, proporţia persoanelor cu obezitate clinică a fost estimată între 5,6% şi 10,9%. Francesco Rubino, autor principal al cercetării şi profesor de chirurgie metabolică şi bariatrică la King's College London, a declarat pentru Reuters că limitele măsurătorilor bazate pe IMC sunt cunoscute de mult timp, însă până în prezent nu a existat un sistem de evaluare mai bun. Noul cadru ar putea oferi o caracterizare clinică mai relevantă a obezităţii, utilă atât pentru îngrijirea pacienţilor, cât şi pentru elaborarea politicilor de sănătate.

• Majoritatea cazurilor preclinice nu au evoluat către forma clinică

O altă concluzie importantă a cercetării priveşte evoluţia persoanelor diagnosticate cu obezitate preclinică. În cele patru populaţii analizate, între 77,4% şi 91,3% dintre persoanele încadrate iniţial în această categorie nu au dezvoltat obezitate clinică în perioada de urmărire de până la zece ani. Media rezultatelor se situează în jurul valorii de 82%. Ratele de progresie au fost mai ridicate în China şi Spania decât în Marea Britanie. Pentru populaţia din Statele Unite, perioada de urmărire disponibilă a fost mai scurtă, de patru ani, ceea ce impune prudenţă în comparaţiile directe. Rezultatele nu înseamnă că obezitatea preclinică este lipsită de riscuri sau că nu necesită monitorizare. Studiul arată însă că persoanele cu exces de grăsime corporală nu prezintă toate acelaşi nivel de afectare a sănătăţii şi că evaluarea riscului ar trebui să ţină cont de starea funcţională a organismului.

• O schimbare cu implicaţii pentru sistemele de sănătate

Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că peste un miliard de oameni trăiesc cu obezitate la nivel mondial. Afecţiunea este asociată cu un risc mai ridicat de diabet de tip 2, boli cardiovasculare, afecţiuni hepatice şi renale, precum şi anumite forme de cancer.

Diferenţierea între obezitatea preclinică şi cea clinică ar putea influenţa modul în care sunt stabilite priorităţile de prevenţie şi tratament, precum şi alocarea resurselor medicale. Persoanele cu afectări ale organelor ar putea beneficia de intervenţii mai rapide şi mai complexe, în timp ce pentru cele fără disfuncţii identificate ar putea fi prioritare monitorizarea şi prevenirea evoluţiei bolii. Cercetarea nu demonstrează însă că adoptarea noilor criterii va reduce automat complicaţiile sau costurile sistemelor de sănătate. Experţii citaţi de Science Media Centre atrag atenţia că rezultatele susţin valoarea unei evaluări mai complexe, dar sunt necesare dovezi suplimentare pentru a demonstra efectele aplicării acestui model asupra tratamentului şi evoluţiei pacienţilor. Schimbarea propusă mută astfel accentul de la simpla încadrare a unei persoane într-o categorie de greutate către evaluarea efectelor concrete ale excesului de grăsime asupra sănătăţii.