English
Invazia Rusiei în Ucraina nu a modificat doar arhitectura de securitate a Europei, ci şi modul în care NATO îşi redefineşte priorităţile logistice. În ultimele trei decenii, accentul Alianţei s-a concentrat pe interoperabilitatea armatelor, tehnologia militară şi mobilitatea rapidă a trupelor. Astăzi, însă, planificatorii militari redescoperă o lecţie veche de când există războaiele moderne: fără combustibil, nici cele mai performante tancuri, avioane sau nave nu valorează mare lucru, conform unui comunicat de presa al asosciatiei energiei inteligente (AEI) remis redactiei.
Logistica a redevenit coloana vertebrală a puterii militare.
Experienţa războiului din Ucraina a demonstrat că transportul combustibilului cu cisterne rutiere sau feroviare este vulnerabil, costisitor şi greu de susţinut în cazul unui conflict de mare intensitate. Conductele petroliere dedicate produselor rafinate redevin astfel infrastructuri de importanţă strategică.
În acest context, NATO analizează extinderea sistemului său de conducte către flancul estic, iar România începe să fie privită nu doar ca stat de frontieră, ci ca posibil centru logistic pentru întreaga regiune a Mării Negre.
Un sistem puţin cunoscut, dar esenţial. Puţini europeni cunosc existenţa NATO Pipeline System (NPS), deşi acesta reprezintă una dintre cele mai importante infrastructuri logistice ale Alianţei.
Sistemul nu transportă ţiţei brut, ci combustibili rafinaţi - kerosen pentru aviaţie, motorină şi benzină - necesari funcţionării bazelor aeriene, unităţilor terestre şi operaţiunilor militare.
Cea mai importantă componentă este Central Europe Pipeline System (CEPS), care traversează Europa Occidentală şi conectează rafinării, porturi maritime, depozite strategice şi baze aeriene. Reţeaua însumează aproximativ 5.300 km de conducte şi deserveşte zeci de facilităţi logistice.
La nivelul întregului NATO Pipeline System, infrastructura depăşeşte 10.000 km de conducte şi aproximativ 4 milioane de metri cubi de capacităţi de stocare. Nu este doar un sistem de transport. Este o infrastructură concepută pentru a permite desfăşurarea rapidă şi susţinerea pe termen lung a operaţiunilor militare.
Caracteristici principale:
• Central Europe Pipeline System (CEPS), componenta principală a sistemului NATO din vestul Europei:
oaproximativ 5.300 km de conducte;
odiametre între 6 şi 12 inch (150-300 mm);
oconectează 29 de depozite NATO, rafinării, porturi, baze aeriene şi aeroporturi civile;
ocapacitate de stocare de aproximativ 1,2 milioane m³.
• Întregul NATO Pipeline System (NPS):
oaproximativ 10.000 km în 12 state;
ocapacitate totală de stocare de aproximativ 4,1 milioane m³.
Estimare a capacităţii de transport
Pe baza diametrelor conductelor şi a caracteristicilor sistemelor similare de produse petroliere, CEPS ar putea transporta, în regim normal:
15-30 milioane m³ de combustibil pe an, adică aproximativ:
40.000-80.000 m³ pe zi;
echivalentul a 250.000-500.000 barili pe zi.
De ce se uită NATO spre est. Până în 2022, centrul de greutate al sistemului logistic al NATO era situat în Europa Occidentală.
Astăzi, ameninţările s-au mutat. Flancul estic - de la Marea Baltică până la Marea Neagră - găzduieşte cea mai mare concentrare de trupe aliate din ultimele decenii. În Polonia, România şi statele baltice au fost create noi grupuri de luptă, iar baza aeriană Mihail Kogălniceanu este în curs de extindere pentru a deveni una dintre cele mai importante facilităţi NATO din Europa de Est.
Toate aceste baze au nevoie de un lucru aparent banal, alimentare continuă şi sigură cu combustibil. În prezent, mare parte din această logistică se bazează pe transport rutier, feroviar şi naval. În timp de pace, acest lucru este suficient. În cazul unui conflict major, însă, vulnerabilitatea acestor mijloace de transport devine evidentă. De aici apare necesitatea extinderii reţelei de conducte către est.
România moşteneşte o infrastructură construită pentru un alt război. Paradoxal, unul dintre avantajele României provine chiar din perioada comunistă. În anii Războiului Rece, România a construit un sistem complex de transport al ţiţeiului şi produselor petroliere. Acesta deservea atât economia naţională, cât şi necesităţile armatei
România a avut un sistem strategic de conducte şi depozite de combustibili construit în perioada comunistă, conceput pentru a asigura alimentarea armatei şi a economiei în caz de război. Acesta includea:
• reţele de conducte pentru ţiţei şi produse petroliere;
• numeroase depozite militare şi civile dispersate;
• legături cu rafinăriile din zona Ploieşti, porturile petroliere şi bazele aeriene.
Au existat depozite semiîngropate şi subterane, însă nu există dovezi publice că România ar fi construit un sistem naţional de cavităţi subterane comparabil cu cele din unele state NATO sau cu depozitele în caverne saline ca în alte ţări. Au existat însă:
• rezervoare îngropate sau protejate cu valuri de pământ;
• depozite militare camuflate şi dispersate;
• instalaţii proiectate să reziste mai bine bombardamentelor decât rezervoarele de suprafaţă.
O parte din infrastructură încă există, dar:
• unele conducte sunt utilizate de CONPET;
• unele depozite militare sunt încă folosite;
• alte tronsoane şi depozite au fost scoase din uz, conservate sau privatizate după 1990.
•
Aceasta este diferenţa fundamentală dintre România şi multe alte state din regiune, România nu porneşte de la zero.
Constanţa - Ploieşti, un coridor cu valoare strategică. Din perspectiva NATO, cea mai importantă infrastructură românească este reprezentată de legătura dintre Portul Constanţa şi zona rafinăriilor. Oil Terminal, Petrobrazi, Petrotel şi Petromidia formează unul dintre cele mai importante noduri energetice din Europa de Sud-Est.
Conductele care conectează aceste facilităţi pot reprezenta fundamentul unui viitor coridor logistic destinat alimentării bazelor NATO din România şi, ulterior, din Bulgaria şi Turcia.
Estimările prezentate în analiza de bază indică faptul că între 250 şi 500 km din infrastructura existentă ar putea avea valoare strategică după evaluări tehnice şi modernizare.
Aceasta nu înseamnă că România dispune deja de un „CEPS Românesc”, ci că are un avantaj pe care alte state trebuie să îl construiască de la zero.
Investiţiile necesare. Infrastructura existentă nu este suficientă.
Pentru integrarea într-un sistem logistic aliat ar fi necesare:
• conducte noi către frontiera cu Bulgaria;
• conexiuni directe cu baza Mihail Kogălniceanu;
• noi staţii de pompare;
• terminale moderne de încărcare rutieră şi feroviară;
• depozite strategice de mare capacitate în Dobrogea;
• sisteme moderne de automatizare şi monitorizare.
În funcţie de scenariul tehnic ales, între 300 şi 400 km de conducte noi ar putea completa infrastructura deja existentă.
Costurile ar fi considerabile, însă există posibilitatea finanţării prin programele NATO şi ale Uniunii Europene dedicate mobilităţii militare şi infrastructurii critice.
Beneficiile economice pot depăşi componenta militară. Discuţia este adesea prezentată exclusiv în termeni de securitate. În realitate, impactul economic ar putea fi la fel de important. Construcţia unei asemenea infrastructuri ar genera lucrări de sute de milioane euro.
Ar însemna:
• contracte pentru industria românească;
• lucrări de construcţii şi montaj;
• producţie de echipamente;
• automatizări industriale;
• sisteme de securitate;
• servicii de mentenanţă;
• noi locuri de muncă.
Mai important însă este faptul că România ar putea transforma infrastructura existentă într-o sursă permanentă de venit.
Dacă statul ar păstra proprietatea asupra conductelor şi ar opta pentru concesionare sau operare în parteneriat, ar putea obţine venituri recurente de 20 - 30 milioane de euro /an, în timp ce costurile modernizării ar putea fi suportate în mare măsură din fonduri europene şi aliate.
Portul Constanţa poate deveni poarta energetică a flancului estic. Importanţa Portului Constanţa a crescut spectaculos după izbucnirea războiului din Ucraina. Traficul de mărfuri a crescut, iar portul a devenit una dintre principalele rute logistice pentru exporturile ucrainene şi pentru aprovizionarea regiunii.
Integrarea sa într-o reţea NATO de transport al combustibililor i-ar conferi o dimensiune suplimentară. Constanţa nu ar mai fi doar un mare port comercial, ci unul dintre principalele noduri logistice energetice ale Alianţei.
În jurul său s-ar putea dezvolta noi terminale, depozite, facilităţi industriale şi servicii logistice cu efecte economice pe termen lung.
Dar există şi costuri. Orice infrastructură strategică devine automat infrastructură critică. Conductele şi depozitele ar trebui protejate permanent împotriva sabotajului, atacurilor cibernetice şi ameninţărilor hibride. Aceasta presupune investiţii suplimentare în securitate, supraveghere şi intervenţie. În plus, dezvoltarea unei asemenea reţele poate genera dificultăţi administrative, exproprieri şi controverse politice interne.
Aceste provocări nu trebuie ignorate, dar nici exagerate. Ele fac parte din orice proiect major de infrastructură.
Marea negociere. Poate cea mai importantă întrebare nu este dacă România trebuie să participe la proiect, ci în ce condiţii. Dacă infrastructura este construită exclusiv pe bani româneşti, beneficiile pot deveni discutabile.
Dacă însă finanţarea este asigurată în principal de NATO şi Uniunea Europeană, iar România păstrează proprietatea asupra infrastructurii şi participă activ la operarea acesteia, balanţa se schimbă radical.
Interesul naţional ar impune câteva condiţii clare:
• proprietatea asupra infrastructurii să rămână românească;
• utilizarea să se facă prin concesiuni sau acorduri de operare;
• modernizarea să fie finanţată preponderent din fonduri externe;
• firmele româneşti să participe la lucrări şi mentenanţă;
• investiţiile să includă şi infrastructură civilă - porturi, căi ferate şi drumuri.
O oportunitate istorică. România dispune de un avantaj pe care puţine state din regiune îl au simultan, un port strategic la Marea Neagră, rafinării importante, o reţea naţională de conducte, o industrie energetică cu experienţă şi una dintre cele mai mari baze NATO din Europa.
Aceste elemente există deja. Provocarea este transformarea lor într-un sistem coerent.
Dacă acest lucru se va realiza, România nu va mai fi doar un beneficiar al securităţii oferite de NATO, ci unul dintre furnizorii infrastructurii logistice fără de care apărarea flancului estic nu poate funcţiona eficient.
Concret ce înseamnă pentru România extinderea sistemului de conducte NATO
A. Ce ar câştiga România
1. Bani investiţi în România Dacă traseul trece prin România, o parte din investiţie (sute de milioane de euro) s-ar cheltui aici, conducte, staţii de pompare, depozite, drumuri de acces, sisteme de securitate şi automatizare. O parte din contracte ar putea reveni companiilor româneşti, dacă sunt competitive.
2. O prezenţă militară aliată mai stabilă O infrastructură logistică permanentă face mai uşoară desfăşurarea şi susţinerea forţelor NATO. Asta poate încuraja investiţii suplimentare în baze, depozite şi facilităţi logistice.
3. Mai multă influenţă în NATO Ţările care găzduiesc infrastructură strategică au, de regulă, un rol mai important în planificarea logistică şi operaţională. Asta nu înseamnă un drept de veto, dar poate creşte relevanţa României în cadrul Alianţei.
4. Posibile venituri Dacă România negociază inteligent şi foloseşte infrastructură existentă, poate obţine:
• taxe de utilizare sau chirii;
• fonduri pentru modernizarea infrastructurii;
• investiţii conexe în energie şi transport.
5. O responsabilitate mai mare O infrastructură strategică trebuie păzită, întreţinută şi protejată împotriva sabotajului şi atacurilor cibernetice. Asta înseamnă costuri şi eforturi suplimentare.
B. Ce ar risca România
1. Devine ţintă mai importantă. Conductele, depozitele şi nodurile logistice ar deveni infrastructură critică. În regiunea Mării Negre, România, Bulgaria şi Turcia tocmai au extins cooperarea pentru protecţia infrastructurii critice, inclusiv conducte şi comunicaţii submarine.
2. Costuri mari. Chiar dacă finanţarea ar veni parţial de la NATO/UE, România ar suporta probabil costuri de terenuri, securitate, conectări locale, autorizaţii şi mentenanţă.
3. Risc politic intern. Un astfel de proiect poate fi prezentat de opoziţie sau propaganda rusă ca "militarizarea României”, chiar dacă scopul lui este apărarea şi descurajarea.
4. Probleme de mediu şi exproprieri. Conductele cer trasee, servituţi, protecţie, staţii de pompare şi depozite. Pot apărea conflicte cu proprietari, comunităţi locale sau zone protejate.
5. Dependenţă de decizii externe. Dacă infrastructura este NATO, România câştigă securitate, dar unele decizii operaţionale, standarde şi priorităţi vor fi stabilite împreună cu aliaţii.
Marile proiecte strategice nu se măsoară doar în kilometri de conductă sau în milioane de euro investite. Ele se măsoară prin capacitatea unei ţări de a-şi transforma avantajele geografice şi infrastructura existentă în instrumente de influenţă politică, securitate şi dezvoltare economică.
România are şansa rară de a valorifica o moştenire industrială construită în timpul Războiului Rece şi de a o integra într-o arhitectură de securitate adaptată provocărilor secolului XXI.
Succesul nu va depinde doar de deciziile NATO, ci şi de maturitatea cu care autorităţile române vor negocia. Dacă Bucureştiul va reuşi să păstreze controlul asupra infrastructurii, să atragă finanţare externă şi să implice industria naţională, atunci o reţea de conducte construită acum jumătate de secol ar putea deveni unul dintre cele mai valoroase active strategice ale României pentru următoarele decenii.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
Opinia Cititorului