Stabilitatea financiară este un bun public

În acest articol, voi dezvolta trei teme pe care le-am prezentat în dezbaterea organizată de către Banca Naţională a României, în ziua de 29 septembrie 2026, cu prilejul lansării studiului ”Sustenabilitatea financiară-de la deficite la convergenţa nominală”, elaborat sub coordonarea dlui Cosmin Marinescu, viceguvernator.

Cele trei teme economice sunt:

- creşterea economică versus restabilirea echilibrelor economice;

- schimbarea modelului economic;

- competitivitatea economiei româneşti.

1. Creşterea economică versus restabilirea echilibrelor economice

Ca orice alt economist, care a trecut prin importante funcţii de decizie la nivel macroeconomic, am rămas marcat pe viaţă de unele fenomene economice şi decizii la care am participat direct. Astfel, înainte de anul 1990, am asistat la încetarea plăţilor externe ale României în contul datoriei externe guvernamentale şi bancare scadente în anii 1981 şi 1982. Pentru reeşalonarea sumelor datorate şi neachitate în cei doi ani şi reluarea accesului la finanţarea externă, la costuri rezonabile, România a fost obligată de către creditorii externi să negocieze un program de restabilire a echilibrelor macroeconomice cu FMI şi Banca Mondială. Am făcut parte din echipele de negociere atât a acordurilor cu FMI şi Banca Mondială, cât şi a celor de reeşalonare a datoriei externe garantată guvernamental , respectiv acordul cadru încheiat cu guvernele creditoare, mijlocit de Clubul de la Paris, cât şi ulterior a negocierilor cu fiecare guvern creditor în parte. Barclays Bank din Londra a fost desemnată şefă de filă pentru negocierea cu experţii Bancorex a datoriei externe scadentă în anii 1982-1983 faţă de toate băncile comerciale. Ce a urmat: împreună cu decizia nefastă de rambursare anticipată a datoriei externe, România a cunoscut cel mai dur deceniu 1981-1989, cu o reducere masivă a standardului de viaţă, greu de imaginat pentru sfârşit de secolul 20.

După anul 1990, am fost surprins de suspendarea rapidă a pachetului de finanţare externă , destinat susţinerii deciziei de unificare a cursurilor valutare, ca urmare a incertitudinii apărute cu privire la stabilirea datei alegerilor parlamentare, respectiv amânarea succesivă a acestora, din primăvară în final de toamnă a anului 1992. Răspunsul secretarului adjunct de stat al SUA, care vizita România la acea vreme, la întrebarea noastră cu privire la cauzele suspendării, a fost foarte scurt: pentru noi progresele pe calea democraţiei şi economiei de piaţă sunt inseparabile. Efectul suspendării pachetului de finanţare externă : deprecierea rapidă a cursului leului faţă de cel gândit la unificarea cursurilor valutare.

Concluziile mele bazate pe aceste experienţe şi crizele cauzate de dezechilibrele externe în alte ţări sunt următoarele:

a) este ideal să faci o corecţie a dezechilibrelor economice când ai creştere economică. Dar dacă nu o ai, atunci prioritară este restabilirea echilibrelor economice, concomitent cu realizarea reformelor structurale care să restabilească condiţiile necesare revenirii la creşterea economică. Contrar unei percepţii generale, reducerea ritmurilor de creştere economică în România a început în anul 2022, prin urmare cu 3 ani şi jumătate înainte de începerea aplicării măsurilor de corectare a dezechilibrelor ( a doua jumătate a anului 2025), în pofida stimulentelor fiscale masive din anii 2022-2025, respectiv deficite bugetare şi fonduri europene atrase tot mai mari care au finanţat consumul şi investiţiile. Evoluţia creşterii economice reale în anii respectivi a fost: 2021+ 5,6%; 2022 +4,2%; 2023 +2,3%; 2024 +0,9%; 2025 +0,7%. Această evoluţie arată pierderea continuă de competitivitate a economiei româneşti şi ineficienţa politici fiscale expansioniste din perioada respectivă;

b) când eşti o economie relativ medie şi deschisă, cu o monedă convertibilă, care nu este însă şi un activ de rezervă internaţională, dar faci datorii în altă monedă decât propria ta monedă, trebuie să fi foarte atent la evoluţia dezechilibrelor externe să nu degenereze în o criză a contului curent sau a datoriei externe. Dacă alte dezechilibre economice- inflaţia, deficitele bugetare şi altele- pot fi corectate prin decizii de politici economice luate la nivelul autorităţilor naţionale, corectarea dezechilibrelor externe care degenerează în crize necesită participarea creditorilor externi. Aceşti vor solicita programe de ajustare macroeconomică credibile, iar credibilitatea va trebui certificată de instituţii internaţionale. De aceea, nu poate decât să ne îngrijoreze faptul că datoria publică a statului contractată în euro şi în alte valute a ajuns la peste 50% din datoria publică totală, iar creditele acordate în valută către firmele din România manifestă o tendinţă de creştere;

c) stabilitatea financiară este un bun public şi aceasta ar trebui să fie un produs natural dinamic al economiei, dacă la nivelul fiecărui actor economic-firme private, gospodării ale populaţiei, sectorul public de stat-, orice program economic şi social, orice cheltuială ar avea, drept ultimă cheie de verificare, disponibilitatea resurselor financiare la costuri rezonabile. Cum, de multe ori, această cerinţă nu este îndeplinită, devine necesară intervenţia autorităţilor care supraveghează buna funcţionare a pieţelor financiare (BNR, ASF), precum şi a guvernului pentru corectarea dezechilibrelor şi revenirea la stabilitatea financiară. În acest cadru, este de subliniat că băncile centrale, inclusiv BNR au acordat o atenţie tot mai mare stabilităţii financiare, pe lângă atribuţia fundamentală de asigurare a stabilităţii preţurilor.

2. Schimbarea modelului economic

Se discută tot mai des despre necesitatea schimbării modelului economic al României. Este foarte bine. Dar ceea ce se înţelege prin model economic diferă de la analist la analist. Pentru unii, stoparea consumului pe împrumuturi şi a sporirii accelerate a datoriei publice reprezintă o schimbare de model economic; pentru alţii, realizarea de produse şi servicii care încorporează o valoare adăugată mai mare este elementul principal al noului model economic. După cum se cunoaşte, România a avut o schimbare radicală a modelului economic începând cu anul 1990, când s-a destrămat peste noapte sistemul economic socialist, bazat pe dictatură, proprietatea socialistă şi conducerea hipercentralizată a economiei şi s-a început tranziţia la democraţie, statul de drept şi economia de piaţă, fundamentate pe libertatea economică, proprietatea privată, ca principal stimulent de transformare a venitului în capital, competiţie şi funcţionarea pieţelor ca mecanisme esenţiale care oferă informaţii, în primul rând de preţ, pentru deciziile de alocare a resurselor. Acest model economic reprezintă fundamentul temeinic al dezvoltării. Pe această bază, ştiinţa economică şi practica ţărilor cu standarde ridicate de viaţă au precizat cele trei forţe care asigură o creştere economică sustenabilă:

- investiţiile în capitalul fizic şi în resursele umane;

- realizarea unor sisteme eficiente de alocare a resurselor ;

- progresul continuu al tehnologiilor -de produs şi de proces.

În concluzie:

a) România a făcut progrese în ce priveşte volumul investiţiilor în capitalul fizic şi în resursele umane, în special cu ajutorul fondurilor europene. Dar România are rezerve mari pentru o creştere economică sustenabilă, prin îmbunătăţirea substanţială a sistemelor de alocare a resurselor pentru ca acestea să devină eficiente. Resursele sunt alocate de către stat, gospodăriile populaţiei, companiile private, iar un rol important îl are sistemul financiar, ca intermediar între cei care economisesc şi cei care investesc. Este suficient, să ne gândim la multitudinea de factori care distorsionează funcţionarea eficientă a sistemelor de alocare a resurselor şi determină risipa acestora ca, de exemplu: corupţia; evaziunea fiscală; birocraţia excesivă; contractarea şi începerea obiectivelor de investiţii fără a avea resursele financiare disponibile, ceea ce duce la blocarea acestora pe ani de zile; distorsionarea sistemelor de achiziţii publice; investiţiile în active imobiliare supra dimensionate faţă de nevoile reale; competiţia neloială pe pieţele de mărfuri, servicii; sistemele de privilegii în materie de venituri şi denaturarea competiţiei pe piaţa muncii care împiedică impunerea meritocraţiei ca principiu în alocarea resurselor de forţă de muncă etc;

b) în sectorul public de stat, predomină încă concepţia că este un ”consumator de resurse” finanţat de firmele private şi angajaţi, prin impozitele şi taxele plătite la bugetele publice şi nu un sector producător de valoare, furnizor , de regulă de bunuri publice, de la care firmele şi cetăţenii aşteaptă eficacitate, eficienţă şi calitate. Faptul că societatea a decis ca aceste bunuri publice să fie achitate din impozite şi taxe (din motive de solidaritate socială) şi nu direct prin tarife directe nu schimbă caracterul economic al acestor activităţi publice furnizoare de bunuri publice, creatoare de valoare. Cum măsurăm această valoare este o altă discuţie. De aici, decurge, în general, lipsa de responsabilitate a managerilor din instituţiile publice pentru alocarea şi folosirea eficientă a resurselor, concomitent cu o ”bătălie aprigă” pentru cine obţine o sumă (credit bugetar) cât mai mare din bugetele publice. Ca atare, nu de puţine ori, multe din cheltuielile pentru investiţii în loc să devină cheltuieli productive pentru furnizarea de bunuri publice (sănătate, educaţie etc) devin cheltuieli neproductive, generând risipa resurselor. De exemplu, un spital public care primeşte fonduri din bugetele publice sau fonduri europene pentru achiziţionarea de echipamente medicale scumpe (computer tomograf, aparat de rezonanţă magnetică) şi nu le poate folosi pentru că nu are personalul medical necesar nu face decât să transforme aceste cheltuieli de investiţii în cheltuieli neproductive. Spre deosebire, un spital privat care, de regulă, achiziţionează aceste echipamente medicale cu credite bancare sau prin leasing, este obligat să asigure buna lor funcţionare pentru a putea achita obligaţiile financiare contractate şi a amortiza în vederea recuperării valorii investiţiei (la spitalele publice nu există obligaţia amortizării echipamentelor medicale achiziţionate cu fonduri publice);

c) România trebuie să redevină atractivă pentru investiţiile străine, deoarece, pe această cale, putem beneficia de introducerea progresului tehnic în economie, care ne conduce la produse şi servicii cu o valoarea adăugată mai mare. În timp, ne aşteptăm ca şi cercetarea românească să producă invenţii şi inovaţii care să poată fi transformate în succese comerciale.

3. Competitivitatea economiei româneşti

Competitivitatea este un concept economic cu multe interpretări. Recent, declaraţiile preşedintelui Grupului Renault cu privire la cauzele mutării fabricaţiei unor noi modele Dacia în Turcia, Maroc şi Slovenia au surprins şi au reaprins dezbaterile despre competitivitate. Pentru mine, declaraţiile preşedintelui Grupului Renault nu au fost o surpriză, deoarece problema competitivităţii economiei româneşti a fost o preocupare a mea constantă, încă din vremea când lucram la Banca Mondială (1993-1998) şi asistam la dezbaterea academică pe această temă dintre profesorul Michael Porter de la Universitatea Harvard ( autor al unor lucrări fundamentale cu privire la avantajul competitiv al firmelor şi al naţiunilor) şi profesorul Paul Krugman , laureat al premiului Nobel pentru economie. De aceea, voi folosi ca exemplu tocmai uzinele Dacia din România. Un interviu al primului director general francez al uzinelor Dacia, Christian Esteve, după cumpărarea acestora de către grupul Renault, avea următorul titlu: ”Singurul avantaj este că aveţi o mână de lucru ieftină” (ziarul Adevărul din 14 aprilie 2003). Fac o paranteză, acelaşi director a înţeles că România nu are numai o forţă de muncă ieftină dar şi ingineri şi muncitori calificaţi şi a militat pentru deschiderea Centrului de excelenţă Renault de la Titu, unde se proiectează modele noi de maşini Dacia şi nu numai.

În acel interviu, prin răspunsurile sale la întrebări, directorul executiv fixa câteva elemente ale competitivităţii modelelor Dacia; între care:

- dorinţa de a produce automobilul Dacia 100% pe baza componentelor fabricate în România, dar acest lucru este imposibil , deoarece, de exemplu, elementele electronice le-a găsit cel mai ieftin în Hong-Kong;

- nu va introduce pe scară largă roboţi în uzinele Dacia atât timp cât veniturile salariale pentru 30 de muncitori sunt mai mici decât costul unui robot transportator. Astăzi, uzinele Dacia folosesc sute de roboţi;

- dacă vama se închide la ora 17:00, iar vagonul cu piesele componente soseşte după această oră şi este nevoit să aştepte vămuirea şi descărcarea până a doua zi, atunci competitivitatea produsului Dacia este afectată de modul cum funcţionează instituţiile statului român..

Reamintesc că Grupul Reanult şi-a propus să realizeze o gamă de maşini Dacia, al căror avantaj competitiv să fie bazat, în principal, pe costurile de producţie (şi nu pe diferenţiere ca în cazul de exemplu al brandurilor Mercedes sau BMW), deci maşini cu un preţ mai mic, accesibil românilor şi exportabil pe segmentul respectiv de maşini, în competiţia globală în care se află industria auto. Preşedintele Grupului Renault aflat recent în România, ne-a precizat cu claritate că deciziile cu privire la volumele de producţie din România se vor baza strict pe criterii de competitivitate şi că, în prezent, competitivitatea uzinelor Dacia este afectată, în principal, de costul ridicat al energiei, de presiunea pentru creşterea veniturilor salariale peste creşterea productivităţii, care vine în special din evoluţia veniturilor salariale din sectorul public, şi de lipsa de predictibilitate a sistemului fiscal, cu impunerea de noi impozite peste noapte.

În concluzie, competitivitatea uzinelor Dacia este determinată de forţele economice şi sociale care acţionează la cinci niveluri:

- la nivelul uzinelor Dacia, unde avantajul competitiv se bazează pe costurile de producţie;

- la nivelul sectorului auto din România, unde conceptul de bază este avantajul competitiv al clusterului auto, care cuprinde elementele constitutive ale clusterului, începând cu pregătirea forţei de muncă şi terminând cu toţi furnizorii din ţară de componente, energie şi alte servicii pentru automobilele Dacia;

- la nivelul economiei naţionale, unde conceptul de bază este avantajul competitiv al naţiunii, în cadrul căruia, în prezent, calitatea instituţiilor statului a devenit un factor tot mai important de competitivitate;

- la nivelul Uniunii Europene, prin măsurile adoptate cu privire la emisiile de carbon, la standardele de securitate etc;

- la nivel global, prin standardele de eficienţă şi calitate pe care le introduc în competiţia globală, companiile auto care generează străpungerile tehnologice în industria auto globală (ca, de exemplu, Tesla, BYD ).

Prin urmare, în competiţia regională şi globală în care se află industria auto, dacă România doreşte să rămână competitivă va trebui să găsească mijloacele pentru a răspunde la provocările generate de evoluţiile la cele 5 niveluri menţionate.