Arsenalul balistic al UE, aproape inexistent

Conflictul din Iran şi ameninţarea exprimată de regimul de la Teheran privind lansarea rachetelor balistice, inclusiv împotriva Europei, în cazul în care aceasta nu ia o atitudine clară împotriva războiului declanşat de SUA şi Israel în Orientul Mijlociu, au scos la iveală o realitate dură: Uniunea Europeană dispune de un arsenal foarte limitat, potrivit unei investigaţii publicate la finalul săptămânii trecute de site-ul Euractiv.

Sursa citată notează că războaiele care au izbucnit în ultimii ani la periferia Europei, de la Ucraina până la escaladările din Orientul Mijlociu, au demonstrat fără echivoc că rachetele cu rază lungă sunt una dintre armele decisive ale conflictelor moderne. Loviturile repetate cu rachete balistice lansate de Iran în regiune, precum şi bombardamentele ruseşti asupra infrastructurii ucrainene au readus în prim-plan capacitatea de lovire la mare distanţă, un domeniu în care Europa se dovedeşte vulnerabilă. În timp ce marile puteri militare ale lumii - Statele Unite, Rusia şi China - dispun de vaste arsenale de rachete balistice, de la sisteme tactice până la rachete intercontinentale capabile să transporte focoase nucleare, Uniunea Europeană are foarte puţine asemenea capacităţi şi depinde în mare măsură de umbrela strategică americană.

Rachetele balistice sunt arme care urcă la mare altitudine, adesea până la marginea spaţiului, înainte de a reveni spre ţintă cu viteze enorme, ceea ce le face extrem de dificil de interceptat. Ele pot lovi ţinte aflate la sute sau chiar mii de kilometri distanţă, cu o precizie tot mai mare, iar în cazul variantelor nucleare pot transporta focoase multiple independente. În teorie, o funcţie similară poate fi îndeplinită şi de rachetele de croazieră, care zboară la joasă altitudine pentru a evita radarele, însă acestea sunt mai lente şi, în multe situaţii, mai vulnerabile. Tocmai de aceea, statele care aspiră la statutul de puteri militare majore dezvoltă ambele tipuri de sisteme, iar rachetele balistice rămân elementul central al descurajării strategice.

În Europa, însă, situaţia este diferită. Singura putere din Uniunea Europeană care deţine un arsenal balistic strategic complet este Franţa. Potrivit sursei citate, arsenalul francez conţine rachete M51, lansate de pe submarinele nucleare din clasa Triomphant, fiecare dintre aceste rachete având o rază de peste 8.000 de kilometri şi capacitatea de a transporta mai multe focoase nucleare. Sistemul constituie coloana vertebrală a doctrinei de descurajare nucleară franceze, iar Franţa deţine aproximativ 290 de focoase nucleare, majoritatea destinate acestor rachete. Compania aerospaţială ArianeGroup, care produce M51, lucrează în paralel la dezvoltarea unor sisteme de lovire cu rază lungă lansate de la sol, cu o autonomie estimată la aproximativ 2.000 de kilometri, ceea ce ar marca o extindere semnificativă a capacităţilor militare europene.

Marea Britanie, deşi nu mai este membră a Uniunii Europene, rămâne cealaltă mare putere nucleară a continentului, arată sursa citată. Arsenalul britanic se bazează pe rachetele balistice Trident II D5, de fabricaţie americană, lansate tot de pe submarine nucleare. Londra dispune de aproximativ 225 de focoase nucleare şi îşi menţine strategia de descurajare bazată pe prezenţa permanentă a unui submarin nuclear în patrulare. În acelaşi timp, britanicii dezvoltă noi sisteme balistice tactice lansate de la sol, într-un program cunoscut sub numele de „Nightfall”, cu o rază estimată la aproximativ 500-600 de kilometri. Proiectul are o dimensiune geopolitică clară: crearea unei arme relativ ieftine şi rapid de produs care să poată fi utilizată sau furnizată aliaţilor pentru a contracara atacurile cu rachete ruseşti, inclusiv în contextul războiului din Ucraina.

Dincolo de aceste două puteri, majoritatea statelor europene nu deţin rachete balistice cu rază lungă. Grecia, de exemplu, una dintre ţările UE situate cel mai aproape de Orientul Mijlociu şi de Iran, are doar sisteme balistice tactice cu rază scurtă. Armata elenă utilizează rachete MGM-140 ATACMS de origine americană şi a achiziţionat recent rachete LORA produse în Israel, cu o rază maximă de aproximativ 400 de kilometri. Aceste arme sunt concepute pentru lovituri tactice pe câmpul de luptă şi nu pot fi comparate cu sistemele strategice utilizate de marile puteri.

Explicaţia pentru acest deficit european nu ţine doar de investiţiile militare, ci şi de istorie. Timp de peste trei decenii, tratatul INF semnat în 1987 între Statele Unite şi Uniunea Sovietică a interzis rachetele lansate de la sol cu rază între 500 şi 5.500 de kilometri. Europa, aflată la mijlocul confruntării dintre cele două superputeri, a fost practic demilitarizată în acest domeniu. După denunţarea tratatului de către Federaţia Rusă şi apoi de SUA, dezvoltarea unor astfel de arme a devenit din nou posibilă, însă continentul european a pornit cu un deficit major. În tot acest timp, Rusia, China şi Statele Unite au continuat să investească masiv în sisteme balistice şi hipersonice, transformându-le în piloni ai strategiilor lor militare.

Puse în faţa acestui decalaj, mai multe state europene au început să caute soluţii comune. Una dintre cele mai importante iniţiative este programul European Long-Range Strike Approach, lansat în 2024 de Franţa, Germania, Italia şi Polonia, la care s-au alăturat ulterior Suedia, Regatul Unit şi Ţările de Jos. Proiectul urmăreşte dezvoltarea unei capacităţi europene de lovire la mare distanţă, inclusiv rachete lansate de la sol capabile să depăşească 2.000 de kilometri. Ideea este de a oferi Europei o capacitate proprie de reacţie rapidă, independentă de arsenalul american. Totuşi, proiectul se află încă într-o fază incipientă, iar rezultatele concrete întârzie să apară, în parte din cauza rivalităţilor industriale şi a priorităţilor diferite ale statelor participante.

În paralel, Europa investeşte tot mai mult şi în sisteme de apărare împotriva rachetelor. Iniţiativa European Sky Shield, lansată de Germania şi susţinută de peste douăzeci de state europene, urmăreşte construirea unui sistem integrat de apărare antiaeriană şi antibalistică capabil să intercepteze rachete balistice, rachete de croazieră şi drone. Programul include tehnologii precum sistemul israelian Arrow 3 şi platforme americane Patriot şi IRIS-T, creând un scut stratificat menit să protejeze infrastructura critică şi oraşele europene.

Toate aceste iniţiative reflectă o schimbare profundă în mentalitatea strategică a continentului. După decenii în care securitatea europeană a fost garantată în principal de NATO şi de Statele Unite, războaiele din apropierea frontierelor UE au readus în discuţie autonomia strategică. Ideea unei „umbrele nucleare europene”, eventual extinse de Franţa către alţi aliaţi, este discutată din ce în ce mai des în capitalele europene. În acelaşi timp, industriile militare ale continentului încep să investească în noi generaţii de rachete balistice şi hipersonice, încercând să recupereze rapid terenul pierdut.

Cert este că, în acest moment, Europa se află în era confruntărilor geopolitice majore cu un arsenal de rachete balistice mult mai modest decât cel al rivalilor săi strategici. Într-o epocă în care capacitatea de a lovi rapid şi de la mare distanţă poate decide soarta unui conflict, acest deficit devine nu doar o problemă militară, ci şi una politică.