IPOTEZE DE WEEKEND Tragedia poloneză

A devenit Polonia o ţară neguvernabilă? Întrebarea nu este deloc nelalocul ei, dacă iei în serios recentele evenimente de la Varşovia. Două instituţii constituţionale, Preşedinţia şi Guvernul, au transformat Curtea Constituţională, alt element definitoriu al echilibrelor democratice în sistemul instituţiilor de guvernare, într-un cîmp de bătălie. Nu de competiţie, nu de tensiune instituţională, ci de confruntare directă, violentă, care angajează forţa. De o parte, forţa organizată legal, poliţia, dar nu tocmai legitim pusă în acţiune de puterea executivă, Guvern. De cealaltă parte, forţa străzii, a mulţimii hotărîtă să intervină pentru a împiedica o schimbare instituţională prin mijloce juridice ilegitime şi prin puterea actului împlinit cu ajutorul forţei. Iar, pentru aceasta, gata să ia cu asalt cordoanele de siguranţă ale forţelor de ordine şi porţile ferecate ale instituţiilor aflate, teoretic, sub ocrotirea legii. Ca să înţeleagă cineva impactul politic şi gravitatea crizei de la Varşovia trebuie să părăsească terenul îngust al temei declarate a confruntării dintre Guvern şi Preşedinte: numirea şi preluarea efectivă a mandatelor de către judecătorii Curţii Constituţionale. Un proces în care, aşa prevede Constituţia, Guvernul, Parlamentul şi Preşedintele au fiecare un cuvînt de spus. Ca orice text constituţional şi acesta a presupus că cele trei instituţii vor acţiona echilibrat, iar cooperarea, fie ea cît de dificilă, va fi preferată unei confruntări instituţionale ireconciliabile. O presupunere care, în acest caz, nu a funcţionat. Politic vorbind, Karol Nawrocki şi Donald Tusk stau de o parte şi de alta a tranşeei adînci care a împărţit nu doar scena politică poloneză, ci societatea în ansamblu, în două teritorii radical opuse, ireconciliabile, precondiţionate conflictual. Chiar şi la nivel personal, animozitatea dintre cei doi s-a manifestat radical. Nu acum, ori de ieri, alaltăieri, ci de cînd cei doi şi-au preluat mandatele, obţinute de fiecare pe cale democratică. Motivul pentru care s-a ajuns la starea de criză radicalizată nu este doar părăsirea terenului negocierii, nu doar hotărîrea de a recurge la măsuri de forţă, ci şi lacuna importantă a textului constituţional care, pentru rezolvarea diferendelor instituţionale s-a bazat doar pe buna credinţă a părţilor implicate. Inexistenţa unui mecanism constituţional prestabilit pentru disiparea tensiunii înainte ca ea să ajungă în stadiul de criză sau de ieşire rapidă din criză, cînd ea s-a declanşat, a făcut posibil acest episod. Dar, aşa cum spuneam, adîncimile politice ale actualei crize merg mult dincolo de tema curentă a confruntării Nawrocki-Tusk, superficial şi artificial subsumată confruntării dintre ”naţionaliştii” PIS şi ”europeniştii” Platformei Civice, devenită Coaliţia Civică.

Cînd este vorba despre Polonia şi politica din această ţară, în străfunduri, dincolo de orice teme şi controverse pe care politica curentă le ridică, există una care divide ireconciliabil: Rusia!!! Tensiunea istorică dintre Rusia şi Polonia are rădăcini continue, din evul mediu, în epoca napoleoniană şi din zorii statalităţii moderne pînă azi, trecînd prin punctul de tensiune istorică maximă al ocupării militare şi al împărţirii Poloniei de către alianţa Germania-Rusia, în septembrie 1939. Dacă mai era nevoie, trauma a căpătat dimensiuni sacramentale, prin masacrul de la Katyn, executat la ordinul lui Stalin, căruia i-au căzut victime mii de ofiţeri ai Armatei Poloneze. O traumă naţională imposibil de închis, pînă azi, în ciuda faptului că Rusia şi-a recunoscut totuşi responsabilitatea, la începutul anilor 90, punînd la dispoziţie documentele oficiale ale Biroului Politic al PCUS şi ale KGB prin care s-a ordonat împuşcarea tuturor militarilor polonezi. În ciuda faptului că Putin, alături de Tusk, şi-a închinat fruntea la monumentul victimelor în 2010, istoria Katyn nu s-a încheiat aici. Preşedintele Poloniei de la acea vreme, Lech Kaczynski, însoţit de înalţi oficiali polonezi, printre care Şeful Statului Major, Preşedintele Consiliului de Securitate, Şeful Băncii Naţionale şi alte peste 50 de personalităţi ale vieţii politice din Polonia au încercat să ajungă la Smolensk pentru a comemora, fără Putin, tragedia de la Katyn. Avionul care îi purta la destinaţie, însă, s-a prăbuşit misterios în pădurile din apropiere. Nu s-au găsit supravieţuitori, iar cauzele accidentului aviatic nu au fost niciodată elucidate.

Astăzi, Polonia joacă un rol important în rezistenţa europeană faţă de agresiunea Rusiei putiniene din Ucraina. Şi, mai larg, în blocarea sau descurajarea planurilor Moscovei de a interveni militar asupra unei ţări membră NATO. Mai ales după ce Polonia a făcut demersuri pentru integrarea bombardierelor sale F-35A în complexul misiunilor cu componentă nucleară ale NATO. Inevitabil, Polonia a devenit ţinta predilectă a operaţiunilor de destabilizare prin care Rusia îşi promovează interesele şi programele de recuperare a puterii asupra fostei zone sovietice de dominaţie din Europa Centrală şi de Est. Putin, direct şi prin portavocile sale de la Kremlin, a ameninţat Polonia, fie cu continuarea expansiunii militare din Ucraina în teritoriile sale, fie cu scadenţa unor grave consecinţe politice şi de securiate. Cum să slăbeşti această verigă a lanţurilor care încă ţin blocate planurile de recucerire imperială ale Moscovei? De cînd e lumea, soluţia standard, verificată şi răs-verificată: Divide et Impera. Societatea poloneză este divizată. Radical. Tot ceea ce are de făcut Moscova este să exploateze şi să alimenteze această diviziune. Din această perspectivă, recenta criză de la Varşovia este o tragedie pentru Polonia. Ea joacă direct, masiv, în cărţile şi planurile Moscovei putiniene.

Desigur, simple ipoteze!