Luca Niculescu, premier doar în acte; Marian Neacşu a primit întregul mecanism al puterii executive

Guvernul votat de plenul Parlamentului în urmă cu două zile poartă numele lui Luca Niculescu, dar ordonanţa de urgenţă privind organizarea Executivului, adoptată în prima şedinţă, îi oferă vicepremierului Marian Neacşu o poziţie administrativă ce ridică o întrebare incomodă: cine va conduce efectiv la Palatul Victoria?

Pentru a înţelege noul guvern Niculescu, fotografia de familie trebuie privită împreună cu ordonanţa de organizare. Fotografia arată cine a depus jurământul. Ordonanţa începe să explice cine primeşte instrumentele.

Comunicatul emis de Guvern la finalul şedinţei din 20 octombrie 2026 prezintă actul normativ ca pe o transpunere administrativă a votului de încredere acordat de Parlament. Formula are discreţia perfectă a limbajului birocratic: pare că se mută câteva dosare, se actualizează antete şi se comandă plăcuţe pentru uşi. În realitate, textul desenează un centru de coordonare în jurul vicepremierului Marian Neacşu, care deţine şi Ministerul Afacerilor Interne. Luca Niculescu primeşte răspunderea publică a întregii construcţii; Neacşu primeşte o poziţie din care poate să îşi pună amprenta proprie asupra funcţionării cotidiene a Guvernului.

Articolul 1 alineatul (3) din ordonanţa de urgenţă stabileşte că viceprim-ministrul, ministrul afacerilor interne, coordonează instituţiile publice şi structurile din cadrul aparatului de lucru al Guvernului. Formularea este largă, iar instituţiile vizate nu sunt enumerate în acel articol, dar rezultă o competenţă de coordonare asupra aparatului guvernamental a cărei întindere concretă va trebui urmărită în actele ulterioare. Alineatul precedent precizează că atribuţiile sale de vicepremier sunt stabilite prin decizia prim-ministrului. Aşadar, Niculescu va avea inclusiv responsabilitatea de a arăta câtă putere îi încredinţează şi cu ce limite.

Această coordonare vine cu infrastructură proprie: un consilier de stat, doi secretari de stat şi un cabinet cu trei posturi contractuale, distinct de cabinetul organizat la ministerul pe care Neacşu îl conduce. Vicepremierul dispune astfel de o echipă pentru activitatea de la nivelul Guvernului, pe lângă structura aferentă portofoliului de Interne. Numirile în aparatul propriu sunt făcute prin decizia premierului, la propunerea vicepremierului. Distincţia este esenţială: semnătura îi aparţine lui Niculescu, iniţiativa asupra echipei îi aparţine lui Neacşu. Cât de liberă va fi prima în raport cu cea de-a doua este una dintre întrebările care vor defini mandatul.

Aici se află miza expresiei „premier pe hârtie”. Un asemenea premier poate avea toate prerogativele funcţiei şi totuşi să accepte ca iniţiativa administrativă să se concentreze în altă parte. Nu este nevoie să i se ia ştampila; este suficient ca documentele, oamenii şi soluţiile să ajungă la el după ce alegerile importante au fost făcute. Funcţia rămâne întreagă în legislaţie, în timp ce exercitarea ei se subţiază în practică. Pentru această eventualitate, noua organizare oferă motive de vigilenţă, chiar dacă nu constituie singură dovada unui premier decorativ.

Mai mult, textul ordonanţei de urgenţă stabileşte că, în situaţia în care vicepremierul însuşi nu îşi poate îndeplini temporar atribuţiile, le poate delega, în condiţiile prevăzute, secretarilor de stat sau consilierilor de stat din aparatul propriu. Cu alte cuvinte, mecanismul construit în jurul lui Marian Neacşu primeşte şi o formulă de continuitate: are echipă, finanţare şi posibilitatea distribuirii interne a atribuţiilor.

Peste această arhitectură se suprapune schimbarea aşezării la masa şedinţelor de Guvern, relatată de Ioana Dogioiu, fost purtător de cuvânt al Guvernului, după prima reuniune a noului cabinet: Niculescu s-a aşezat în mijlocul miniştrilor, spre deosebire de poziţionarea în capul mesei din mandatul precedent. Mobilierul nu poate demonstra subordonarea unui premier, iar un scaun ar fi un instrument prea modest pentru o asemenea concluzie. Poate exista aici un mesaj de colegialitate şi deschidere. Numai că simbolurile capătă altă savoare când sunt citite lângă organigramă: premierul se apropie protocolar de miniştri exact când vicepremierul primeşte o poziţie administrativă consistentă. Egalitatea distanţelor dintre scaune rămâne, desigur, mult mai uşor de realizat decât egalitatea influenţei.

Nici nota de fundamentare a actului normativ aprobat în prima şedinţă de guvernul Niculescu nu risipeşte întrebările. Ea invocă eficienţa aparatului administrativ şi aplicarea programului de guvernare, descrie funcţii şi structuri de sprijin, dar lasă tabelul impactului financiar fără cuantificări. Ordonanţa precizează că respectivele cheltuieli se asigură în limita creditelor aprobate, ceea ce stabileşte un cadru de finanţare, fără să ofere un calcul al costurilor. Cetăţeanul află câte posturi intră în anumite cabinete, dar nu află din acel tabel cât costă organizarea prezentată drept necesară. Eficienţa este anunţată cu fermitate; preţul ei beneficiază de o discreţie admirabilă.

Guvernul Niculescu începe, astfel, cu o problemă de autoritate pe care nicio ceremonie nu o poate rezolva. Marian Neacşu primeşte instrumente care îl pot transforma în centrul de greutate al Executivului, iar premierul va trebui să arate că păstrează controlul asupra direcţiei în care acestea sunt folosite. Dacă o va face, suspiciunea unui premier pe hârtie se va risipi prin fapte. Dacă va lăsa iniţiativa, selecţia oamenilor şi coordonarea efectivă să graviteze în jurul vicepremierului, numele său de pe frontispiciul Cabinetului va deveni o subtilitate de protocol. La Palatul Victoria, întrebarea decisivă rămâne cine pune instituţiile în mişcare după ce camerele de filmat au ieşit din sală.