Majoritatea imposibilă

Guvernul propus de Siegfried Mureşan va fi supus miercuri votului de investitură în faţa unui Parlament fragmentat. Având sprijinul afirmat al doar trei partide - PNL, USR şi UDMR - care reuşesc în cel mai bun caz să ajungă împreună la 170 de voturi, Siegfried Mureşan este în căutarea unei majorităţi imposibile. Diferenţa de până la 233 de voturi necesare este greu de surmontat. Nu este sigur nici măcar că toţi deputaţii grupului minorităţilor naţionale, care de regulă votează cu orice guvern, îl vor susţine şi pe acesta, iar restul Parlamentului, în afara PSD, se află dincolo de liniile roşii pe care UDMR le-a trasat în jurul extremei drepte, de la AUR, SOS şi POT până la UPR, PACE şi neafiliaţii. Singura şansă pentru a obţine majoritatea ar fi ca social-democraţii să voteze guvernul, dar programul de guvernare asumat de Siegfried Mureşan pare scris anume ca PSD să nu-l poată vota.

Constituţia română are o particularitate pe care dezbaterea publică o trece de obicei sub tăcere. În România, un guvern se formează, dar se şi demite dificil. Pentru a demite un guvern este nevoie ca majoritatea parlamentarilor să voteze moţiunea de cenzură, iar în acest caz parlamentarii care se abţin sau absentează, de fapt, îl susţin. În schimb, când un guvern este investit, abţinerea şi absenţa devin voturi împotrivă. În sistemul politic românesc nu există posibilitatea unui cabinet minoritar pe care opoziţia să-l tolereze nevotând împotrivă. De aceea cei care intenţionează să permită investirea unui guvern trebuie, într-o formă sau alta, să şi-l asume. Or, în condiţiile date, PSD nu poate să intre într-un astfel de joc.

Dacă imediat după retragerea de la guvernare, iar apoi după votarea moţiunii de cenzură, PSD a susţinut că nu urmărea schimbarea majorităţii sau a liniei generale a politicii guvernamentale, ci doar un alt premier, între timp situaţia s-a schimbat. Iar unul din motive este că sub conducerea lui Ilie Bolojan - mai mult decât oricând în trecutul apropiat - guvernul ajunsese să funcţioneze ca un cabinet de cancelar, în care premierul hotărăşte, iar partenerii de coaliţie şi Parlamentul ratifică. Or, într-un Parlament fragmentat o astfel de situaţie este nesustenabilă. Ruptura din primăvară a fost o încercare de a muta centrul de greutate înapoi spre Parlament şi, mai ales, spre negocierea dintre partide. Guvernul Mureşan schimbă persoana primului ministru, dar păstrează modelul. Programul a fost scris în cinci zile de cele trei partide care-l susţin, fără să fi fost negociat cu cei ale căror voturi îi lipsesc. Fiecare ministru a primit de la premier o scrisoare de misiune, iar Parlamentului i se cere să accepte totul ca atare.

Un premier desemnat care are nevoie de voturile altor grupuri parlamentare are la dispoziţie o singură monedă: oferta de posturi, influenţă în administraţie şi măsuri care să vină în întâmpinarea alegătorilor acestor partide. Programul depus sâmbătă la Parlament face exact inversul. Promite reducerea numărului de parlamentari potrivit ultimului recensământ, limitarea secretarilor de stat în fiecare minister, doar trei vicepremieri, interzicerea cumulului dintre pensie şi salariul de la stat, listarea la bursă sau privatizarea unor companii publice. Fiecare dintre aceste măsuri poate fi apărată cu argumente serioase, dar puse laolaltă constituie un bloc care nu poate face obiectul vreunui consens.

Nici pe latura socială oferta nu este generoasă. Indexarea pensiilor e amânată pentru 2027, scăderea TVA e lăsată pentru momentul în care ţara şi-o va permite, iar despre impozite se spune doar că nu vor creşte. E o poziţie coerentă cu teza că echilibrul bugetar vine înaintea oricărui calcul electoral. Pentru PSD, care-şi pierde alegătorii în favoarea AUR, este exact poziţia pe care nu o poate vota fără să le confirme acestora că a trecut de partea celor care taie.

Să presupunem totuşi că miercuri se produce o surpriză. Chiar şi aşa guvernul va fi mereu confruntat cu o majoritate care-l poate dărâma oricând, pentru că PSD şi AUR trec de pragul de voturi necesare unei moţiuni de cenzură. Un astfel de guvern poate administra, poate numi, poate semna, dar nu poate reforma nimic din ce cere lege organică. Justiţia, spre exemplu, intră fără echivoc în această categorie. Alegerea Andreei Chiş în locul lui Cătălin Predoiu anunţă o linie fermă, dar o reformă a justiţiei făcută de un cabinet care nu ştie dacă apucă sfârşitul sesiunii rămâne o intenţie. Acelaşi lucru se poate spune despre reducerea numărului de parlamentari, care depinde de legea electorală şi deci tot de Parlamentul pe care guvernul nu-l controlează.

Ce este atunci acest program? Nu este un plan de guvernare, ci o platformă electorală depusă în forma unui plan de guvernare. Cele 372 de măsuri sunt alese astfel încât fiecare vot împotrivă să poată fi prezentat drept un vot pentru pensiile cumulate cu salariile, pentru mai mulţi parlamentari şi mai mulţi secretari de stat. Premierul desemnat a explicat deschis că alegerile anticipate nu sunt excluse şi că ele sunt cea mai mare temere a adversarului său. Programul nu e scris pentru cei 233 de parlamentari de care are nevoie, ci pentru cele câteva milioane de alegători pe care i-ar putea întâlni în câteva luni.

Aici se mută şi adevărata miză a votului de miercuri, deoarece Constituţia permite dizolvarea Parlamentului numai după respingerea a cel puţin două cereri de investitură şi numai dacă au trecut şaizeci de zile de la prima. Prima a fost respinsă în iunie, când guvernul Veştea a strâns 189 de voturi. Dacă guvernul Mureşan pică miercuri, ambele condiţii sunt îndeplinite, iar decizia depinde de preşedinte, după consultările cerute de Constituţie. Un al doilea eşec, cu un scor mai mic decât primul, i-ar aduce şi argumentul că acest Parlament nu mai poate da un guvern, oricine l-ar propune.

Însă preşedintele are la îndemână un răspuns mai subtil decât dizolvarea. Alegerile anticipate ar folosi în primul rând extremei drepte, aşa că nu are niciun interes să le provoace. Are însă tot interesul ca Parlamentul să ştie că le poate provoca. Un premier propus după prezumtivul eşec de miercuri s-ar prezenta în faţa deputaţilor şi senatorilor cu o alegere pe care niciun candidat de până acum nu a putut-o pune, guvernul acesta sau alegerile pe care cei mai mulţi nu le doresc. Un asemenea guvern nu poate trece însă fără PSD.

Tocmai aici loveşte povestea ambasadoarei de la Atena. Relatarea din Wall Street Journal priveşte o vorbă aruncată la o cină, contestată de avocatul celei în cauză, într-o anchetă despre cu totul altceva. Dar la Bucureşti a devenit test de patriotism. Premierul desemnat le cere social-democraţilor să dovedească la vot că sunt buni români, iar un deputat USR a depus plângere penală pentru trădare. Astfel, orice majoritate cu PSD devine dinainte o majoritate compromisă, iar orice premier care ar accepta-o, inclusiv unul independent propus de preşedinte, ar fi privit cu suspiciune.

Mai grav decât calculul este însă forma pe care o ia acest raţionament. În iunie, George Simion saluta căderea guvernului Veştea spunând că Parlamentul a ajuns sinonim cu trădarea. Trei luni mai târziu, cei care se socotesc apărătorii instituţiilor recurg la acelaşi limbaj. Când adversarul devine trădător, orice alianţă cu acesta devine complicitate, iar un Parlament în care orice majoritate posibilă e declarată dinainte trădare nu mai poate forma guverne. Instabilitatea guvernelor e o boală veche a politicii româneşti, cu care sistemul a învăţat să trăiască. Dar ce se întâmplă acum e cu totul altceva. Este momentul în care vocabularul extremei drepte încetează să mai fie doar al acesteia, iar criza de guvern începe să semene cu o criză de regim.