OPINIE Când presa devine ţintă, autovictimizarea politicienilor devine strategie politică

Modul în care George Simion, candidatul AUR la alegerile prezidenţiale, s-a comportat cu reprezentanţii Digi 24 care s-au întâlnit cu acesta pentru a discuta despre dezbaterea la care ar fi urmat să participe luni seară a fost apreciat de suveranişti şi criticat dur de pro-europeni. În corul adulatorilor preşedintelui AUR se află şi jurnalistul Ion Cristoiu, care a postat pe pagina sa de X un text dur la adresa nu doar a reprezentanţilor postului TV numit mai sus, ci şi la adresa întregii prese româneşti care nu ridică osanale curentului suveranist.

Din analiza postării respective reţinem că Ion Cristoiu scrie cu furie. Împotriva mogulilor, împotriva aşa-zişilor jurnalişti "fuduli", împotriva posturilor de televiziune care nu se aliniază cu tabăra suveranistă. Se foloseşte de o retorică populistă, în care jurnaliştii devini "şerbi pe moşia mogulilor", presa - o unealtă murdară a sistemului, iar politicianul care "loveşte peste bot" mass-media capătă aura unui erou. În această logică, critica dispare, nu mai există spaţiu pentru nuanţe: eşti cu noi sau cu "ei". Cu "poporul" sau cu "trădătorii".

Această abordare nu este nouă. Este, în fond, o variantă locală a unei strategii bine cunoscute: discreditarea presei pentru a obţine capital politic. Donald Trump a făcut-o în SUA cu un succes răsunător, după cum Cristoiu însuşi remarcă, glorificând modelul. Ceea ce omite însă autorul este că în spatele acestui "succes" se ascund fisuri profunde în democraţiile contemporane: polarizare extremă, pierderea încrederii în instituţiile fundamentale, spaţiu fertil pentru manipulare şi dezinformare.

Este adevărat că presa românească are derapaje. Că unele redacţii s-au compromis, că există servilism, că analfabetismul funcţional face ravagii şi că interesele politice sau economice distorsionează adesea actul jurnalistic. Dar de aici până la a declara, în bloc, că "ziariştii se numără printre fiinţele cele mai urâte din România de azi" - expresia aparţine lui Ion Cristoiu - este nu doar o exagerare toxică, ci o invitaţie la ură.

Mai grav este că astfel de mesaje cultivă o emoţie periculoasă: satisfacţia răzbunării. Publicul "răcorit" pentru că Simion a umilit o televiziune devine complice într-un joc de putere care mizează pe resentiment şi pe distrugerea oricărei punţi de dialog. Şi în loc să încurajăm o presă mai bună, mai riguroasă, mai responsabilă, o împingem spre colţ, o reducem la tăcere sau o transformăm în ţap ispăşitor.

Presa, cu toate slăbiciunile ei, rămâne una dintre ultimele redute ale controlului democratic. Nu trebuie idealizată, dar nici demonizată. Să o înfrunţi cu argumente este sănătos; să o discreditezi cu brutalitate, doar pentru câştig electoral, este primejdios.

Ion Cristoiu nu face jurnalism în postarea respectivă de pe pagina sa din reţeaua X. Ion Cristoiu face propagandă. Şi, dacă nu suntem vigilenţi, riscăm să confundăm vocea critică cu vocea cinică. Or, într-o democraţie fragilă ca a noastră, diferenţa dintre cele două nu este un simplu joc de stil, ci o chestiune de supravieţuire democratică.