OPINII Noaptea dictaturii sau priveghiul democraţiilor?

Dacă aş fi un extraterestru care am ajuns zilele acestea pe Pământ, raportul meu către planeta-mamă ar suna cam aşa: planeta aceasta cu atmosferă, peşti în oceane, păsări, milioane de animale şi fiinţe complexe, este atacată în permanenţă de cei care o conduc.

Fiinţele care-şi spun oameni se luptă permanent pentru resurse, supremaţia rasei lor, supremaţia religiei lor, supremaţia armatei lor şi a monedelor de schimb pe care le deţin. Planeta numită Pământ pare să aibă sute de conducători, miliarde de oameni care sunt conduşi şi milioane de soldaţi, conduşi şi ei. Cele mai vaste si bogate teritorii ale Planetei sunt ocupate de ţări cu lideri autoritari, înconjuraţi de multe gărzi de corp, trântori şi oameni care pot face miere.

Tot ce se petrece pe Planetă pare a fi în dezechilibru, iar extremele fac legea firii aici. Oamenii trec de la stânga la dreapta, de la agonie la extaz, de la iubire la ură, fără a mai trece prin centru, prin echilibru.

Extremismul pare principala formă de guvernare. Oamenii opun extremismului de stanga în care supremaţia era deţinută de minorităţi o doctrină nazistă de dreapta în care supremaţia este a majorităţii: a armatelor mai mari, a ţărilor mai puternice, a celui forţos împotriva celui slab. Democraţiile dispar, iar odată cu ele dispare libertatea cuvântului, libertatea de mişcare, echitatea, dreptatea şi adevărul.

Democraţiile dispar pentru că s-au prăbuşit instituţiile. Respectul faţă de instituţii era principala armă a democraţiei, iar instituţiile erau fundaţia democraţiilor. Domnia legii, care stătea la baza contractului social (în care fiecare ceda din puterea de a se autoguverna către un reprezentant) este puternic contestată pentru că cei care aplică legea se pun mai presus de ea. Judecătorii sunt dezbracaţi de robă în piaţa publică, iar fiecare om revoltat devine judecător.

Morala este rescrisă, umanitatea este pusă la îndoială, spiritul coboară în bernă. Democraţiile dispar pentru că dispar reperele, punctele de referinţă şi cei care au construit democraţiile rămân îngropaţi în istorie. Necunoaşterea şi neştiinţa îi face pe oameni să rescrie trecutul, să conteste că războiul omoară oameni şi că minciuna nu poate fi confundată cu adevărul niciodată.

Democraţiile dispar pentru că fiecare dintre oameni este un dictator în miniatură: la job, la el acasă, cu animalul lui de companie, cu el însuşi, în trafic, în faţa ecranelor, atunci când priveşte la TV echipa preferată care nu joacă aşa cum îi spune chiar el... Iar apoi echipa pierde! Păi, ţi-am zis...!?

Orice îi sperie pe oameni îi înverşunează, de fapt, şi mai tare. Orice îi supără, le schimonoseşte fiinţa. Democraţiile dispar pentru că oamenii sunt deseori suparaţi, chiar şi atunci când îşi aleg conducătorii. Oamenii sunt supăraţi pentru că cineva, cândva, undeva le-a făcut o nedreptate. Suferinţa are în ea dorinţa oamenilor de răzbunare, de a vedea sursa nedreptăţii lor pedepsită, alungată, îngenuncheată. Democraţiile dispar pentru că oamenii mototolesc contractul social şi pun în seama altora eşecurile personale. Altul este mereu vinovat pentru ce li se întâmplă lor!

Democraţiile dispar pentru că oamenii au nevoie de salvatori cu mână de fier, care să gândească pentru ei, care să le spună cât să muncească, cât să mănânce. Alegerile sunt extenuante pentru oamenii de pe Planetă, pentru că presupun efort. Efortul de a te informa despre cel pe care îl alegi, efortul de a participa în democraţie, de a avea iniţiativă, de a gândi şi a spune ce gândeşti.

Democraţiile dispar pentru că nu-s la fel de confortabile pentru oameni precum dictaturile. Democraţiile presupun piaţa liberă, justiţie independentă, societate civilă, separaţia puterilor în stat, iar majoritatea spectatorilor angajaţi să voteze aleşi care urmează principii liberale, sociale sau conservatoare.

Însă, atunci când piaţa liberă este sufocată de taxe vamale, taxe pe consum, taxe pe muncă, taxe pe proprietate, taxe pe libertatea de mişcare, taxe pe câştig, profit, intrare pe piaţă...atunci, piaţa nu mai este liberă.

Atunci când judecătorii dau legi pentru ei înşişi, nici justiţia nu mai este independentă sau dreaptă.

Atunci când societatea civilă este dominată de interesele şi de banii pe care partidele (ca reprezentante ale societăţii civile) îi trag pe turta lor, dispare şi ea din jocul democraţiei.

Atunci când puterea judecătorească se plasează mai sus decât cea Legislativă sau Executivă, nu mai există echilibru, adică separaţia puterilor în stat.

Şi nu în cele din urmă, atunci când "spectatorul angajat” al lui Raimond Aron - adică majoritatea dintre cei care aleg prin virtutea democraţiei, pune ştampila pentru o guvernare autoritaristă, în care un tătuc îi conduce spre adevăr, abia atunci ne putem lua rămas bun de la democraţie.

Apusul democraţiilor va fi urmat de o iarnă adâncă şi interminabilă. Războaiele şi ameninţarea nucleară vor face să pară suportabile toate taxele, judecătorii nedrepţi, deprecierile monedelor, epidemiile şi pandemiile.

Când democraţiile vor fi doar în cărţile de istorie care au scăpat de focul apocaliptic al dictaturilor, atunci ultimii supravieţuitori ai propagandei îşi vor aminti că, pe vremuri...