Preţul cerut de Putin pentru pacea în Ucraina: o nouă ordine de securitate în Europa

SUA, Rusia şi Ucraina au încheiat negocierile de pace de la Abu Dhabi cu promisiunea unui schimb masiv de prizonieri, dar fără armistiţiu, fără un compromis privind Donbasul şi fără garanţii de securitate pentru Kiev. În timp ce Washingtonul pregăteşte noi discuţii cu Vladimir Putin şi Volodimir Zelenski, Moscova încearcă să transforme războiul din Ucraina într-o negociere asupra întregii arhitecturi de securitate a Europei. Pentru România, miza este uriaşă: nu doar oprirea războiului de la graniţele NATO, ci şi condiţiile în care Rusia ar putea încerca să limiteze prezenţa militară occidentală pe flancul estic.

Negocierile de pace dintre Rusia, Ucraina şi Statele Unite, desfăşurate în ultimele două zile, la Abu Dhabi, au produs un rezultat concret, dar au lăsat nerezolvată problema care poate decide viitorul continentului: cine stabileşte regulile de securitate ale Europei şi câtă influenţă va avea Moscova asupra deciziilor militare ale statelor aflate în vecinătatea sa.

După două zile de discuţii, Vladimir Medinski, şeful delegaţiei ruse, a anunţat, citat de TASS, un acord de principiu pentru un schimb de prizonieri de amploare. Este un rezultat important pentru militarii aflaţi în captivitate şi pentru familiile lor. Dar, dincolo de această înţelegere umanitară, nu a fost anunţat niciun acord privind încetarea focului, nicio concesie teritorială şi niciun mecanism definitiv care să împiedice reluarea războiului.

În schimb, potrivit Politico şi Ukrinform, Moscova a adus în prim-plan o revendicare mult mai amplă decât controlul teritoriilor ucrainene: negocierea unei noi arhitecturi europene de securitate. Cu alte cuvinte, Rusia nu urmăreşte doar să obţină un rezultat în Ucraina, ci încearcă să introducă în discuţie şi regulile după care NATO şi statele europene îşi organizează apărarea.

Practic, acesta a fost scopul strategic al Rusiei la negocierile de la Abu Dhabi. Schimbul de prizonieri poate fi primul rezultat vizibil al negocierilor, dar adevărata confruntare diplomatică priveşte teritoriile ucrainene, garanţiile de securitate şi viitorul raporturilor dintre Rusia şi Occident.

• Un schimb de prizonieri, în timp ce războiul continuă

Vladimir Medinski a anunţat că Rusia şi Ucraina au convenit, în principiu, organizarea unui schimb masiv de prizonieri. Jared Kushner, unul dintre principalii negociatori americani, a confirmat înţelegerea şi a vorbit despre perspectiva celui mai amplu schimb umanitar de acest fel, precizând că numărul persoanelor eliberate urmează să fie stabilit. Înaintea reuniunii au fost vehiculate formule de 1.000 de prizonieri contra 1.000 şi chiar 1.500 contra 1.500. Niciuna nu a fost stabilită definitiv în declaraţiile publice de la încheierea negocierilor. Generalul rus Aleksandr Zorin a avansat un termen posibil de două-trei săptămâni pentru realizarea schimbului, după clarificarea procedurilor.

Este un rezultat care nu trebuie minimalizat. Pentru oamenii aflaţi în captivitate, un asemenea acord poate însemna diferenţa dintre întoarcerea acasă şi continuarea detenţiei. Dar este, în acelaşi timp, un rezultat care nu trebuie supralicitat politic. Schimburile de prizonieri au mai fost posibile şi în perioade în care negocierile de pace erau complet blocate.

Mai mult, reuniunea de la Abu Dhabi s-a desfăşurat fără ca ostilităţile să înceteze măcar temporar. Potrivit datelor publicate de ABC News, în noaptea dintre cele două zile de negocieri, Rusia şi Ucraina au continuat atacurile cu drone asupra teritoriilor adversarului. Autorităţile ruse au raportat un atac asupra portului Ust-Luga, unul dintre punctele importante ale exporturilor energetice ruseşti de la Marea Baltică. În Ucraina, loviturile ruseşti au provocat noi distrugeri şi victime civile.

Imaginea este grăitoare: la Abu Dhabi se discutau eliberarea prizonierilor şi garanţiile de securitate, în timp ce, la mii de kilometri distanţă, dronele continuau să lovească infrastructura şi oraşele.

• Care erau poziţiile la startul negocierilor?

Această contradicţie spune multe despre poziţiile cu care cele două tabere au intrat la negocieri. Rusia controla aproximativ o cincime din teritoriul Ucrainei, inclusiv Crimeea şi întinse zone din estul şi sudul ţării, potrivit datelor publicate de TAS şi de Institutul pentru Studiul Războiului (ISW). Federaţia Rusă deţinea un avantaj teritorial incontestabil, dar nu reuşise să transforme superioritatea resurselor sale într-o victorie militară decisivă. Înaintarea terestră încetinise, iar ofensiva continua să consume oameni, echipamente şi resurse financiare considerabile.

Ucraina reuşise, potrivit ISW şi presei de la Kiev, să împiedice o prăbuşire a frontului şi dezvoltase capacitatea de a lovi obiective energetice şi logistice din interiorul Rusiei. Dar nici Kievul nu dispunea de perspectiva realistă a unei recuceriri rapide a tuturor teritoriilor ocupate. În plus, infrastructura energetică ucraineană era supusă unor bombardamente repetate, iar continuarea rezistenţei depindea în mare măsură de sprijinul militar şi financiar occidental.

Niciuna dintre tabere nu ajunsese într-o poziţie care să-i permită dictarea condiţiilor păcii. Rusia avea teritorii ocupate pe care încerca să le transforme în câştiguri politice permanente. Ucraina avea capacitatea de a continua rezistenţa, dar nu şi mijloacele de a impune unilateral retragerea armatei ruse.

În aceste condiţii, negocierile nu reprezentau neapărat recunoaşterea faptului că războiul devenise inutil pentru liderii celor două state, ci o nouă încercare de a vedea dacă diplomaţia putea produce rezultate pe care continuarea luptelor nu le oferea într-un orizont apropiat.

• Donbasul este miza imediată; NATO şi securitatea Europei, miza strategică pentru Federaţia Rusă

În centrul blocajului negocierilor se află Donbasul. Vladimir Putin continuă să revendice controlul asupra întregii regiuni, inclusiv asupra teritoriilor pe care armata rusă nu le-a cucerit. Kievul respinge cedarea acestor zone, inclusiv pentru că ele cuprind poziţii defensive şi infrastructură militară esenţiale pentru protejarea restului ţării.

Potrivit unor informaţii publicate de presa ucraineană, care citează The Telegraph, Kievul ar fi respins o propunere americană privind modificarea frontierelor regionale pentru deblocarea negocierilor. Detaliile acestei iniţiative nu au fost confirmate integral de părţile implicate, astfel încât nu se poate vorbi despre o ofertă teritorială definitivă sau despre un compromis negociat.

În schimb, poziţia exprimată public de Rusia este mult mai clară. Potrivit TASS, Serghei Lavrov a susţinut, înaintea negocierilor de pace, că stabilirea parametrilor unei noi arhitecturi europene de securitate ar trebui să preceadă soluţionarea conflictului ruso-ucrainean. După încheierea discuţiilor, Vladimir Medinski a confirmat că viitorul sistem de securitate europeană s-a aflat în centrul negocierilor şi că Rusia şi Statele Unite au identificat atât puncte de înţelegere, cât şi divergenţe.

Această formulare schimbă dimensiunea problemei. Dacă Ucraina ar fi singurul subiect, negocierile s-ar concentra asupra frontierelor, încetării focului şi garanţiilor împotriva unei noi invazii. Dar introducerea arhitecturii europene de securitate deschide discuţia asupra relaţiei dintre Rusia şi NATO, a statutului militar al Ucrainei şi, potenţial, a desfăşurării forţelor occidentale în estul continentului.

Institutul pentru Studiul Războiului, ISW, a atras atenţia că formulările Moscovei readuc în discuţie revendicările prezentate de Kremlin în decembrie 2021, înaintea invaziei pe scară largă. Atunci, Rusia solicita, printre altele, limitarea desfăşurării de armament şi personal militar aliat în statele NATO admise după 1997.

România face parte exact din această categorie de state. De aceea, discuţia despre o nouă arhitectură de securitate nu este pentru Bucureşti o chestiune diplomatică îndepărtată. Dacă revendicările din 2021 ar reveni efectiv pe masa negocierilor, ele ar putea viza inclusiv prezenţa militară americană şi aliată din România, facilităţile de apărare antirachetă, capacităţile de descurajare şi dispozitivul militar NATO de la Marea Neagră.

Nu există informaţii că asemenea limitări ar fi fost acceptate la Abu Dhabi. Dar simpla încercare a Moscovei de a transforma securitatea Europei în obiectul unei negocieri mai ample explică de ce statele de pe flancul estic al NATO au motive să urmărească atent fiecare etapă a procesului. Mai ales că Rusia încearcă, în paralel, să reducă rolul europenilor în negocieri.

Medinski a declarat, conform TASS şi Ajansi Agency, că delegaţia rusă nu a avut contacte cu reprezentanţii europeni prezenţi la Abu Dhabi şi a pus sub semnul întrebării utilitatea participării lor. În schimb, a lăudat realismul şi implicarea emisarilor americani Steve Witkoff şi Jared Kushner.

Mesajul Moscovei este transparent în plan diplomatic: preferă negocierea cu Washingtonul şi priveşte cu reticenţă participarea directă a capitalelor europene.

Problema este că un acord privind securitatea Europei nu poate deveni durabil dacă statele direct vizate nu participă la stabilirea condiţiilor sale. Iar pentru România şi celelalte ţări de pe flancul estic, garanţiile NATO nu reprezintă o monedă de schimb care poate fi negociată în numele lor fără consimţământul aliaţilor.

• La masa negocierilor - diplomaţi, generali şi ofiţeri de informaţii

Componenţa delegaţiilor de la Abu Dhabi arată cât de complexe au fost subiectele discutate.

Potrivit TASS, Rusia l-a trimis în fruntea echipei pe Vladimir Medinski, consilier prezidenţial şi participant la rundele anterioare de negocieri cu Ucraina. Alături de el s-au aflat viceminiştrii de externe Serghei Riabkov şi Mihail Galuzin, Igor Kostiukov, conducătorul informaţiilor militare ruse, şi Iuri Jigarlovski, responsabil în structurile operaţionale ale Statului Major. Grupul de experţi a inclus şi responsabili ai serviciilor de securitate, între care Dmitri Minaev, din FSB, şi generalul Aleksandr Zorin, implicat în discuţiile privind schimburile de prizonieri.

Kyiv Independent notează că Ucraina a fost reprezentată de Rustem Umerov, şeful Serviciului de Informaţii Externe, Kirilo Budanov, şeful Administraţiei Prezidenţiale, Serhii Kîslîţia, David Arahamia şi Vadîm Skibiţki, adjunct al conducerii informaţiilor militare.

Din partea Statelor Unite au participat Steve Witkoff şi Jared Kushner, iar relatările despre reuniune îl menţionează şi pe generalul Alexus Grynkewich, comandantul suprem al forţelor aliate NATO în Europa. Emiratele Arabe Unite au asigurat cadrul diplomatic al reuniunii, inclusiv prin implicarea ministrului de externe Abdullah bin Zayed Al Nahyan.

Prezenţa unor asemenea responsabili militari şi ai serviciilor de informaţii sugerează că discuţiile nu s-au limitat la declaraţii politice. Problemele schimburilor de prizonieri, verificării eventualelor acorduri şi garanţiilor de securitate necesită inclusiv expertiză operaţională.

Un episod aparte îl constituie participarea lui Dmitri Minaev, responsabil FSB pe care Ukraine News îl asociază cu structuri implicate într-o presupusă tentativă de asasinare a lui Kirilo Budanov. Acuzaţiile au fost relatate şi de presa internaţională, dar responsabilitatea personală a lui Minaev nu este demonstrată prin documentele publice disponibile. Dincolo de această controversă, prezenţa lor în delegaţiile adverse ilustrează dificultatea negocierilor dintre două state ale căror servicii de informaţii continuă să se confrunte în plin război.

Europenii, deşi prezenţi la Abu Dhabi, nu au participat la acelaşi format de negocieri cu Rusia. Rustem Umerov a anunţat explicit că reuniunea trilaterală urma să fie urmată de consultări separate cu partenerii europeni. La acestea au fost implicaţi reprezentanţi ai Franţei, Germaniei, Regatului Unit, Italiei, NATO şi Uniunii Europene.

Această separare instituţională este relevantă: Europa este consultată în legătură cu viitorul securităţii sale, dar Rusia nu o acceptă, deocamdată, ca partener direct în acelaşi format de negociere.

• Donald Trump trimite emisari la Putin; România trebuie să urmărească ce se negociază dincolo de Ucraina

Negocierile de la Abu Dhabi nu au început din senin. La 9 octombrie, Donald Trump şi Vladimir Putin au discutat telefonic despre războiul din Ucraina, potrivit declaraţiilor Kremlinului, citate de agenţia TASS. Moscova a susţinut ulterior că preşedintele rus manifestase înţelegere faţă de unele propuneri americane privind dezescaladarea, fără să precizeze conţinutul acestora.

La 10 noiembrie, Putin a discutat despre negocieri şi cu Aleksandr Lukaşenko, preşedintele Belarusului. În timpul reuniunii din Emiratele Arabe Unite, Kremlinul a comunicat că liderul rus era informat în permanenţă despre desfăşurarea discuţiilor.

După încheierea negocierilor, Jared Kushner şi Steve Witkoff au anunţat că vor fi prezenţi astăzi la Moscova, pentru a discuta direct cu preşedintele Vladimir Putin, urmând ca ulterior să se întâlnească în Irlanda cu omologul său ucrainean Volodimir Zelenski, conform relatărilor TASS şi The Moscow Times.

Această succesiune de întâlniri oficiale poate să reprezinte trecerea de la identificarea divergenţelor la încercarea de a obţine decizii politice la cel mai înalt nivel. Nu există însă garanţia că liderii Ucrainei şi Rusiei vor accepta compromisurile pe care delegaţiile lor nu le-au putut conveni.

În acest punct, Washingtonul se confruntă cu o problemă dificilă. Rusia urmăreşte un acord care să răspundă inclusiv revendicărilor sale de securitate continentală. Ucraina solicită garanţii care să împiedice repetarea invaziei şi refuză să transforme teritoriile pe care încă le controlează în preţul păcii. Europenii insistă că securitatea continentului nu poate fi negociată fără participarea lor.

Statele Unite încearcă să apropie aceste poziţii, dar orice formulă care ar oferi Rusiei concesii privind NATO, fără acceptul aliaţilor europeni, ar genera o nouă dispută strategică în interiorul Occidentului.

Pentru România, pericolul nu este existenţa negocierilor. Dimpotrivă, oprirea războiului şi reducerea riscurilor militare din regiunea Mării Negre ar reprezenta câştiguri importante. Problema este conţinutul eventualului acord. O pace care ar asigura Ucrainei garanţii credibile, ar reduce ameninţările militare şi ar respecta libertatea statelor europene de a-şi decide politica de apărare ar putea consolida stabilitatea regională. În schimb, o înţelegere care ar limita capacitatea NATO de a-şi apăra membrii estici ar transfera o parte din costurile compromisului asupra statelor care nu au provocat războiul.

Deocamdată, nu există dovezi că un asemenea compromis a fost convenit. Există însă suficiente declaraţii oficiale pentru a constata că Rusia doreşte să discute mult mai mult decât frontierele Ucrainei.

Pacea din Ucraina se negociază la Abu Dhabi, Moscova şi, posibil, Dublin. Dar dacă Rusia reuşeşte să aducă în centrul acordului viitorul NATO şi al securităţii europene, consecinţele nu se vor opri la graniţele Ucrainei. Ele vor ajunge şi la Bucureşti.