Umbre ale trecutului

Vineri, cu două zile înainte ca sancţiunile prevăzute de Legea Graham să intre în vigoare, Donald Trump a suspendat-o prin decret executiv. Votată de Congres, legea viza sectoarele energetic şi de apărare ale Rusiei, pe Vladimir Putin şi pe alţi înalţi oficiali, şi impunea taxe vamale menite să reducă veniturile din care Moscova îşi finanţează războiul. Era cea mai importantă măsură prin care legislativul american încercase, de la revenirea lui Trump la Casa Albă, să pună presiune pe Kremlin. Cu o săptămână înainte, acelaşi Trump încheiase cu Putin o înţelegere care permite Statelor Unite să importe motorină rusească. La Moscova, Kirill Dmitriev, trimisul Kremlinului pentru cooperare economică, a vorbit despre un moment istoric.

Ucraina a plătit imediat preţul, cu cincisprezece infrastructuri energetice lovite chiar în acea zi. Preţul instituţional se va plăti mai târziu, pentru că o lege menită să limiteze puterea executivului a fost suspendată chiar de cel pe care trebuia să-l constrângă. Promulgată la jumătatea lui septembrie, legea este blocată de un singur om, printr-un act unilateral, la nici o lună distanţă, în condiţiile în care-şi pierduse încă din iulie autorul şi principalul apărător. Decretul prezidenţial a fost semnat când în Senat nu mai avea cine să ridice vocea. Aşa că nu politica faţă de Rusia s-a schimbat în acest weekend, ci locul de unde se decide aceasta.

În august 1939, pactul dintre Germania şi Uniunea Sovietică a fost posibil pentru că de o parte şi de alta nu exista nimeni care să-l poată opri. Niciun parlament nu l-a dezbătut, nicio instanţă nu l-a judecat, şi nici nu exista vreo formă de presă liberă care să-l fi pus sub semnul întrebării. Protocolul secret prin care Hitler şi Stalin îşi împărţeau Europa de Est a rămas ascuns chiar şi propriilor instituţii. Moscova l-a negat o jumătate de secol, deşi conţinutul lui se putea observa pe hartă încă din 1940, când Polonia a fost împărţită, statele baltice ocupate şi Basarabia anexată.

Lecţia acelui august nu ţine de ideologie. Două regimuri opuse s-au înţeles perfect tocmai pentru că amândouă concentraseră decizia în mâinile unui singur om. Înţelegerile de acest fel nu au nevoie de afinitate, ci de absenţa contraponderilor.

Comparaţia nu trebuie forţată. La Moscova, contraponderile au dispărut de mult. La Washington, instituţiile există încă, Congresul votează, instanţele judecă. Rămâne de văzut ce valoare mai au atunci când pot fi ocolite tocmai acolo unde contează. O lege votată de legislativ cade printr-un decret, iar termenii acordului pe motorină nu au fost făcuţi publici. Istoria arată că instituţiile nu dispar întotdeauna prin desfiinţare. Uneori rămân în picioare, ca un decor în faţa căruia se joacă altă piesă.

Nici Hitler, nici Stalin nu deţineau Polonia sau statele baltice. Şi-au recunoscut doar unul altuia libertatea de a dispune de ele. O sferă de influenţă nu înseamnă altceva decât promisiunea de a nu te amesteca acolo unde celălalt vrea să ia.

Trump nu a renunţat la Groenlanda, vorbeşte despre Canada ca despre un viitor stat american şi tratează Mexicul ca pe o anexă a propriei securităţi. Putin nu are nimic de cedat în emisfera vestică, dar poate oferi exact ce îi trebuie partenerului său, adică acceptarea principiului că marile puteri îşi rânduiesc vecinătatea după bunul plac. Acelaşi principiu face din Ucraina, Moldova şi Georgia curtea din spate a Moscovei.

Ordinea construită după 1945 avea tocmai scopul de a face imposibile asemenea aranjamente. Suveranitatea statelor mici, frontierele care nu se schimbă prin forţă şi alianţele care îi leagă pe cei puternici de cei slabi sunt reguli născute din amintirea lui 1939. Dar acestea rezistă doar atâta timp cât cei mai puternici acceptă să fie condiţionaţi de aceste acorduri care stabilesc ordinea mondială. Când unul dintre garanţi preferă înţelegerile personale regulilor comune, ordinea nu se prăbuşeşte dintr-odată, ci se goleşte pe dinăuntru. Groenlanda aparţine Danemarcei, aliat din NATO, iar fiecare pas al Washingtonului acolo slăbeşte Alianţa mai eficient decât ar putea-o face Kremlinul.

În Statele Unite este o perioadă electorală agitată. Şi, chiar dacă pe 3 noiembrie americanii îşi aleg noul Congres, acesta se va instala abia pe 3 ianuarie. Până atunci, executivul are mână liberă, iar Moscova ştie asta. Rusia are la dispoziţie o toamnă şi jumătate de iarnă ca să distrugă ce a mai rămas din sistemul energetic ucrainean, fără presiunea sancţiunilor care tocmai au fost ridicate.

Durata procedurilor demonstrează mai clar decât orice altceva diferenţa dintre cele două tipuri de logică politică. Instituţiile democratice lucrează în termene lungi, cu reguli, calendare şi alegeri. Liderii care nu se mai simt legaţi de acestea lucrează în ferestre de oportunitate. De aceea, întrebarea nu este dacă în ianuarie, când se va întruni noul Congres, se va schimba majoritatea, ci dacă acesta va avea voinţa să-şi apere propriile legi. Şi dacă nu va fi prea târziu.

În acelaşi timp, Europa a răspuns cu bani. Vineri, la Bruxelles, liderii Uniunii le-au promis ucrainenilor sprijin, iar Zelenski le cere cel puţin 70 de miliarde de euro în plus pentru anul viitor. Banii sunt indispensabili, dar nu ţin loc de politică. Situaţia seamănă cu garanţiile date Poloniei în primăvara lui 1939, solemne pe hârtie şi lipsite de mijloacele de a fi onorate când a venit momentul.

Spre deosebire de 1939, Europa nu mai este doar o sumă de state care îşi dau garanţii unele altora. Uniunea Europeană a fost răspunsul instituţional la ceea ce s-a întâmplat atunci. În locul înţelegerilor secrete dintre puternici, a pus reguli comune, proceduri publice şi instituţii în care şi cel mai mic stat are o influenţă. Uniunii îi lipseşte însă puterea de a decide şi de a acţiona ca un singur actor. În politica externă şi de apărare, unanimitatea permite oricărui guvern să blocheze totul, iar clauza de apărare reciprocă din tratate nu are în spate nicio comandă comună, nici forţe pregătite să o pună în practică. Răspunsul la erodarea regulilor nu poate fi imitarea celor care le erodează, prin alte înţelegeri între lideri. Poate fi doar construirea instituţiilor care să facă respectate regulile şi fără garantul american.

Altfel, istoria va reţine doar că Europa a ştiut. La fel cum au ştiut diplomaţii americani de la Moscova, care au aflat conţinutul protocolului secret a doua zi după semnare şi nu au făcut nimic.