CONFERINŢA "CODUL INSOLVENŢEI" Simona Miloş, preşedintele INPPI: „Insolvenţa nu este momentul în care apar problemele, ci punctul în care acestea devin imposibil de gestionat”

Autorităţile din ţara noastră încearcă introducerea unor instrumente de avertizare timpurie cu privire la situaţiile dificile prin care trec societăţile comerciale, instrumente reduse la simple notificări trimise de autoritatea fiscală contribuabililor care acumulează datorii mai mari de 40.000 lei, evidenţiază Simona Miloş, preşedintele Institutului Naţional de Pregătire a Practicienilor în Insolvenţă (INPPI). Conform domniei sale, dincolo de aspectul că suma în discuţie este insignifiantă, iar motivul neplăţii poate fi şi un refuz justificat, iniţiativa poate fi utilă doar ca semnal de alarmă, rămânând incompletă în lipsa unei direcţii reale de redresare: „Paradoxul este că debitorul este avertizat că are o problemă financiară, dar discursul public al autorităţilor sugerează în acelaşi timp că procedurile prin care ar putea încerca să o rezolve - concordatul preventiv sau insolvenţa - sunt fie doar o amânare a falimentului, fie o modalitate de a eluda plata datoriilor către stat. Nu mai vorbim despre lipsa accesului gratuit la cadrele de restructurare şi la consultanţă, care nu se regăseşte printre aceste măsuri.

Statul are, fără îndoială, un interes legitim în recuperarea creanţelor fiscale şi în combaterea abuzurilor. Dar cred că discuţia despre insolvenţă trebuie purtată cu responsabilitate în raport de impactul pe care un astfel de mesaj îl are asupra mediului economic. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o perioadă de incertitudine economică şi dificultate în a face previziuni. Într-un astfel de context, dificultăţile economice nu mai sunt excepţia. Sunt parte din realitate. Iar, în multe cazuri, tocmai statul poate fi unul dintre principalii beneficiari ai acestor mecanisme.

Pentru că alternativa restructurării nu este plata integrală. Este falimentul”.

Într-o economie de piaţă funcţională, insolvenţa este un mecanism de ordine, subliniază Simona Miloş, explicând: "În ultimele luni, în discursul public din România a apărut tot mai frecvent o idee care merită analizată cu atenţie: aceea că procedura insolvenţei ar fi, în esenţă, un mecanism prin care companiile încearcă să evite plata obligaţiilor fiscale. Că procedurile de restructurare preventivă sunt doar o amânare a falimentului. Mesajul apare în declaraţii ale autorităţilor fiscale, în intervenţii ale unor membri ai guvernului şi, uneori, chiar în dezbaterea publică mai largă.

Cred că este util să privim această idee cu prudenţă, nu pentru că abuzurile nu ar exista. În orice sistem juridic există situaţii patologice. Doar că reducerea unui fenomen complex - cum este insolvenţa - la o singură explicaţie riscă să deformeze realitatea economică şi juridică pentru care acest mecanism a fost reglementat.

Înainte de orice altă discuţie, trebuie să ne reamintim un lucru simplu: insolvenţa nu este momentul în care apar problemele unei companii. Insolvenţa este momentul în care aceste probleme devin imposibil de gestionat în afara unui cadru juridic concursual şi colectiv”.

Insolvenţa opreşte competiţia individuală a creditorilor pentru activele debitorului şi creează un cadru în care aceste active pot fi valorificate într-un mod care maximizează valoarea economică, precizează Simona Miloş. Aceasta arată că, atunci când discutăm despre raportul dintre stat şi procedura insolvenţei, nu trebuie să omitem faptul că statul nu este un creditor obişnuit. Statul, prin autoritatea fiscală, este singurul creditor care are acces permanent la informaţiile economice ale contribuabililor. Declaraţiile fiscale şi raportările periodice oferă autorităţilor fiscale o imagine constantă asupra evoluţiei situaţiei financiare a unei companii, arată Simona Miloş, adăugând: "Pe lângă această poziţie informaţională privilegiată, statul dispune şi de instrumente administrative directe de constrângere: executare silită, popriri, măsuri asigurătorii.

Creditorii comerciali nu au aceste instrumente. Furnizorii, partenerii contractuali sau chiar instituţiile financiare descoperă, de regulă, deteriorarea situaţiei financiare a unui debitor abia atunci când aceasta devine vizibilă în relaţiile comerciale”. Dacă statul este creditorul care vede primul deteriorarea situaţiei financiare a unei companii şi dacă dispune de cele mai puternice instrumente de intervenţie, atunci cum ajung unele societăţi să acumuleze datorii bugetare foarte mari înainte de deschiderea procedurii de insolvenţă?, întreabă specialistul, precizând: "Dacă intervenţia creditorului bugetar ar avea loc sistematic într-un stadiu incipient al deteriorării financiare, acumularea unor datorii fiscale masive ar deveni, probabil, mult mai puţin frecventă. Această discuţie devine cu atât mai relevantă dacă privim evoluţiile de la nivel european.

La nivelul Uniunii Europene, reforma recent adoptată privind armonizarea anumitor aspecte ale legislaţiilor de insolvenţă pleacă de la o premisă diferită. Insolvenţa nu este privită ca o zonă a suspiciunii permanente, ci ca un mecanism economic necesar pentru funcţionarea pieţei interne.

Accentul este pus pe eficienţă, previzibilitate şi pe conservarea valorii economice. Proceduri precum pre-pack sunt gândite tocmai pentru a permite transferul rapid al afacerilor viabile şi pentru a evita pierderea valorii economice. Totodată, acele instrumente de avertizare timpurie au fost gândite la nivel european pentru a preveni intrarea in insolvenţă, prin crearea unor mecanisme de diagnosticare a dificultăţilor dar, mai ales prin crearea unui suport şi a unui acces gratuit la consultanţă şi la cadrele de restructurare preventivă”.