Drumul către Iad

Ronţăiam un sendviş luat de la o benzinărie în vreme ce mă apropiam de maşină. Aveam un drum lung în faţă. Trecusem de Râmnicu Vâlcea şi mai aveam mai bine de o mie de kilometri până la Katowice, de unde scriu acest editorial. Eram absorbit în gânduri, însă nu din cauza drumului. Era dimineaţă şi în România începuse votarea în alegerile prezidenţiale. Era prea devreme pentru orice fel de informaţie cu sens, aşa că creierul lucra la tot felul de scenarii. Cele mai multe, de coşmar...

Atunci am văzut băbuţa. Era lângă maşina mea, cu un carton în mână, pe care scria Braşov. M-a întrebat dacă pot să o las la rond, unde se desparte drumul spre Sibiu. Pasămite ştia direcţia. Subsemnatul, inimă miloasă, zice că da. Nu ştiu despre dumneavoastră, dar eu am înţelegere pentru cei care fac autostopul. Pe când eram copil, la începutul anilor 1970, multă lume făcea autostopul între oraşe. Mama mea, cu mine şi cu fratele meu de mână, am fost luaţi de la marginea şoselei de multe maşini sau de camioane. Este, poate, un fel de a-i răsplăti pe acei şoferi de treabă, care adesea nu ne cereau nici un ban.

Bun, ajut băbuţa să urce în maşină. Observ că în mână are mătănii şi o cruce. Da, a fost la mănăstire - îmi confirmă ea. Pornim cu Dumnezeu înainte!

Starea de graţie nu a durat mult. Baba mă întreabă unde mă duc. "În Polonia" - zic eu. Trei secunde de tăcere. După care, cu un ton radical schimbat, zice: "Nicăieri nu e mai bine ca în ţara noastră! Asta pe care o distrug străinii!". Mă uit, uluit. Cuvioasa Paraschiva se transformase în Madame Cruella Adams.

M-am prins imediat carevasăzică cum stă treaba. Vă spun sincer că m-am gândit să o dau jos şi să o las să terorizeze alt şofer, la întâmplare. M-am gândit însă că mă vede Cel de Sus. Mare greşeală...

Următoarea jumătate de oră m-a distrus psihic. "Dar ce aveţi, doamnă, cu străinii?" - zic eu de colo. Baba a prins centura ca un expert şi s-a instalat confortabil. După care, pe un ton pentru care ar fi fost angajată la oficiul de propagandă a Reich-ului, mi-a spus următoarea poveste. Pentru binele dumneavoastră, aveţi aici doar rezumatul.

Străinii au venit să fure. Ţările lor sunt urâte, a noastră este cea mai frumoasă. Şi bogată, dar au furat bogăţiile. (Nu îmi este clar dacă a mai rămas ceva). Europa nu este bună pentru că a adus doar droguri. Românii au ajuns slugile străinilor. Mulţi au plecat din ţară, toţi se vor întoarce. Când? Când Dumnezeu va da semn. Atunci el îşi va trimite în România pe Cel Ales.

Acum cred că v-aţi prins şi dumneavoastră. Cel Ales era Călin Georgescu. Baba era conectată la reţea. Eu am încercat să protestez. "Doamnă, omul ăsta nu ştie unde s-a născut Isus Hristos!". (CG declarase într-un interviu că Mântuitorul s-a născut la Nazaret, ceea ce este, caritabil vorbind, o greşeală inexplicabilă în limitele raţiunii). Nimic. Baba era neînduplecată.

Partea cea mai bizară a fost însă alta. Cetăţeana nu era genul obişnuit de ultra-naţionalist. Ea propăvăduia un fel de misticism politic. Era, vă spun cu mâna pe inimă, "mama" lui Călin Georgescu.

"Dumnezeu este sus şi vede tot!" - a început ea. Prudent, am fost de acord. "România este grădina Maicii Domnului!". Aici nu prea am înţeles. M-a lămurit. Există o "forţă" ca un fel de umbrelă, nu ni se poate întâmpla nimic, spre deosebire de "străini". Despre aceştia a lăsat să înţeleagă că o vor păţi. Am întrebat-o, şocat, cum se poate ca cineva care se declară creştin să propage atâta ură. Femeia nu a înţeles. Păi n-am nimic cu ei, a elaborat, dar să ne lase de tot. "Cum rămăne cu Isus Hristos?" - am insistat. I-am spus că am citit Noul Testament. Nu mi s-a părut că mesajul Lui era altul decât de pace. Biblia nu se predică cu revolverul la brâu, am sugerat eu. Aici baba s-a uitat fix la mine şi mi-a spus cuvântul magic. "Evreii!". Ei îl chinuiseră pe Isus, mi-a explicat. Felul în care vorbea nu lăsa loc de nici o îndoială. "Mănăstirea" ei era Garda de Fier.

Am lăsat-o la răspântia de unde intenţiona să oprească alt nevinovat să îi ceară să o ducă spre Braşov. M-am uitat în oglinda retrovizoare. Pe marginea drumului, părea o biată băbuţă cu haine cernite şi un carton în mână.

Am deschis radioul. Votarea era în toi. Eram îngrijorat. Un prieten îmi dă telefon. Îl durea burta de nervi. El îşi instalase TikTok doar ca să intre cumva în "bula" extremiştilor. Vă scutesc de poveştile lui, altminteri sociologic foarte interesante. "Sunt cozi în Germania, în Italia şi în Anglia!", a adăugat el, panicat.. Eu i-am povestit despre babă. M-a întrebat ce urmează dacă George Simion iese Preşedinte. "Iadul" - am spus.

Târziu, în noapte, eram prin Slovacia, când a devenit clar că milioane de români au votat pentru normalitate şi pentru moderaţie. Pentru economie de piaţă şi pentru libertatea de mişcare în Europa. Dar mai înainte de orice, au votat pentru ca un cult pseudo-religios să nu pună mâna pe ţara lor şi să o arunce în abis.

A fost un val seismic. O mişcare de revoltă profundă. Oameni foarte diferiţi, din dreapta şi din stânga spectrului de partide, alţii care votau pentru prima dată, tineri şi bătrâni, intelectuali şi manelişti, primari şi simpli contribuabili, din ţară şi din diaspora - toţi au respins categoric politica urii. În stradă, în faţa primăriei lui Nicuşor Dan, era o explozie de bucurie.

Eu m-am oprit pe marginea drumului să trag puţin aer. În munţii Tatrei ningea şi temperatura ajunsese lângă punctul de îngheţ. Aş fi vrut să mă bucur şi eu cu toţi ceilalţi, însă nu mai puteam. Mă uitasem în prăpastie şi m-am speriat.