Floarea sălbatică a supra-performanţei

Între cei 8,2 miliarde de locuitori ai planetei Pămînt, există unul, probabil numai unul, al cărui nume este David Popovici, născut în Bucureşti, la 15 septembrie, 2004. Ca să fie sigur, însă, de unicitatea amprentei sale asupra lumii şi a vremurilor în care s-a născut, Popovici şi-a pus la brîu isprava de a se încununa de două ori campion al lumii la nataţie. Nu oricum, că poate nu ar fi fost suficient pentru atributul unicităţii, ci cu dubla 100 şi 200 liber, în două ediţii succesive ale mondialelor! Iar ca să nu stea degeaba ori să se plictisească, în intervalul dintre cele două mondiale şi-a pus la gît şi o medalie olimpică, de aur! În cele trei sferturi de secol cîte mi-au fost rezervate pînă acum pentru a înregistra evenimente unice care marchează şi schimbă lumea, acesta, de departe, m-a lovit cel mai neaşteptat. Cel mai tare. În plin. De ce? Pentru că spune, mai bine şi mai desluşit, mai apăsat şi mai convingător, lucruri esenţiale despre societate, despre performanţă şi supra-performanţă, despre rosturile ”jocului” ca activitate socială formativă, definitorie.

Chiar şi în societăţile care se ocupă sistematic de cultivarea şi promovarea perfomanţelor sportive, supra-performanţa rămîne o floare rară. Şi sălbatică. Nimeni nu-i poate prezice apariţia, deşi toată lumea o doreşte, unii chiar o cultivă sistematic. Un pluton destul de numeros de sportivi se pregătesc pentru ea. La alţii. La noi contrastul este total. De la alb la negru. Dacă în America sau în Franţa, să zicem, în spatele unui campion mondial se află încă zece sportivi cu pregătire şi rezultate care puteau să îi propulseze în vîrful ierarhiei, în România, în spatele lui Popovici, dacă se mai află unul. În America, în China sau în Germania, dacă doriţi, performanţa este cultivată, de decenii, în centre specializate. Susţinute cu fonduri atît din surse bugetare, cît şi private. Dacă nu aţi auzit de performanţele fraţilor Lebrun, cam aceeaşi generaţie cu David al nostru, atunci trebuie să ştiţi că se bat de la egal la egal cu vîrfurile tenisului de masă din China. În spatele lor, Franţa a creat o adevărată şi valoroasă şcoală naţională de tenis de masă. Aşa cum a făcut şi pentru handbal, ca să iau un alt domeniu sportiv în care am excelat şi noi, cîndva. La fel fac şi Suedia, Germania şi alte cîteva ţări în care educaţia sportivă face parte integrantă din curicula şcolară, de la grădiniţă pînă la universitate, iar sportul nu a încăput pe mîna vreunei coane Abranburica, ca să îl arunce ea la gunoi, cu dispreţ superior. Un nucleu de pregătire pentru performanţă înseamnă o întreagă echipă de specialişti, antrenori principali şi antrenori secunzi, preparatori fizici generalişti şi specializaţi, nutriţionişti, medic şi asistenţi medicali, cel puţin un psiholog şi un îndrumător personal pentru performanţă şi supra-performanţă. La noi, nu cred că există măcar un lot sau un sportiv de mare performanţă care să beneficieze de sprijinul unei asemenea echipe complete. Nu mai insist că nu are nici un rost. Şi la alţii, dar la noi mai mult decît la alţii, supra-performanţa sportivă este o floare sălbatică, răsărită adesea parcă dinadins să arate cu degetul acuzator spre deşertul din jurul ei, spre nepăsarea generală a societăţii faţă de performanţa sportivă, spre sub-performanţa antrenorială, spre managementul păgubos şi total neprofesionist al activităţilor sportive de performanţă. De ce este educaţia sportivă, sportul şi sportul de mare performanţă o componentă esenţială a dezvoltării individuale şi sociale? Nu trebuie să căutaţi prea departe răspunsul. Este la îndemînă şi a fost clar formulat în reţeta optimă a educaţiei încă din era civilizaţiilor elenă şi romană. Ea se regăseşte însă în ţesătura structrală a tuturor culturilor formatoare de civilizaţiei care au existat pînă acum pe Pămînt. Pentru a fi întregi şi armonios dezvoltaţi avem de educat trupul (educaţia fizică), sufletul (muzica), cunoaşterea riguros conceptuală şi exactă (matematica) şi spiritul (filosofia). Procesul educaţie începe din prima zi a vieţii şi, pentru cei care vor să fie şi să rămînă întregi, nu se încheie decît cu ultima suflare, a ultimei zile de viaţă. Toate celelalte ”materii” pe care dezvoltarea ştiinţei, moda sau specificul cultural le-au adăugat nu pot fi decît complemente, menite să sprijine şi să întregească trunchiul celor patru. Nicidecum să i se substituie.

Dacă vreţi să ştiţi de ce şchioapătă şi o să şchioapete încă şi mai rău societatea în care trăim astăzi, precum şi cea în care tinerii vor trăi mîine, poimîine, atunci este suficient să vă uitaţi şi să vedeţi unde, cum, cît şi unde învaţă copiii, tinerii şi adulţii noştri să îşi cunoască, să îşi stăpînească şi să îşi cultive calităţile ”fizice”. O să înţelegeţi atunci că totul se face doar la întîmplare, nimic nu este sistematic şi nimic nu ne apropie măcar de standardele performanţei. Nu mai vorbesc de supra-performanţă. Pînă nu ne vom trezi din acest somn de moarte în care a fost scufundată educaţia în România, un alt Popovici, un alt Enescu, un alt Dimitrie Pompeiu sau Gheorge Ţiţeica, un alt Blaga vor rămîne doar un vis, pe care cu mult noroc ar putea să-l mai vadă aievea doar urmaşii urmaşilor noştri.