Hagi, supărat pe lumea... care s-a supărat

Există o categorie aparte de oameni care, atunci când lucrurile nu merg bine, se supără nu pe ceea ce au făcut, ci pe cei care au îndrăznit să observe cum stă treaba. În fotbalul românesc, această categorie pare să-l fi găsit drept reprezentant pe Gheorghe Hagi. După primele patru meciuri din Liga Naţiunilor, în care echipa naţională a pierdut de două ori cu Suedia, cu Polonia şi Bosnia, iubitorii de fotbal de la noi s-au supărat. Pe bună dreptate. Jocul a fost slab, rezultatele au fost proaste, iar prestaţia echipei nu a oferit prea multe motive de optimism. În mod normal, acesta ar fi momentul în care selecţionerul şi stafful său să explice ce s-a întâmplat, ce nu a funcţionat şi ce urmează să schimbe pentru ultimele două meciuri din grupă, care vor avea loc în zilele următoare.

Numai că Hagi nu mai vorbeşte între acţiunile echipei naţionale. Nu mai vine la meciurile din Liga 1 şi pare deranjat de reacţia publicului pe reţelele de socializare. De parcă problema fotbalului românesc ar fi devenit faptul că suporterii au pretenţii. Sau că presa pune întrebări. Sau că oamenii nu sunt suficient de recunoscători. Să lămurim un lucru: Gheorghe Hagi a fost un jucător excepţional, unul dintre cei mai mari pe care i-a avut România. A făcut spectacol, a dus echipa naţională la turnee finale şi a oferit generaţiilor de suporteri motive să fie mândre. Pentru toate acestea, respectul este firesc şi meritat. Dar ce îi datorăm selecţionerului Hagi? Foarte puţine, dacă ne raportăm la performanţele sale la echipa naţională. Iar cele două cariere nu pot fi puse la comun ori de câte ori apar critici. Golurile, pasele şi momentele memorabile de pe teren nu ţin loc de rezultate pe banca tehnică.

Nici măcar palmaresul de la Farul şi Viitorul nu îl scuteşte de evaluare. Performanţele de la club contează, desigur, dar naţionala este o altă poveste, cu alte presiuni, alte responsabilităţi şi cu o miză care aparţine unei ţări întregi.

Problema nu este că Hagi se supără. Are tot dreptul să fie nemulţumit de critici, să considere că sunt nedrepte sau exagerate. Problema apare atunci când supărarea pare să ţină loc de răspuns. Când tăcerea devine o formă de reacţie la nemulţumirea celor care plătesc bilete, urmăresc meciurile şi încă mai speră că echipa naţională poate juca fotbal. Selecţionerul nu este o statuie în faţa căreia trebuie să ne scoatem pălăria indiferent de rezultate. Este un antrenor care trebuie judecat după ceea ce face în funcţia pe care o ocupă. Hagi a câştigat respectul românilor pe teren. Dar respectul câştigat în trecut nu poate fi transformat într-un abonament la imunitate în prezent. Iar dacă lumea s-a supărat după patru înfrângeri, poate că nu ea este cea care trebuie să-şi ceară scuze. Până la urmă, suporterii nu au obligaţia să fie fericiţi doar pentru că Hagi este Hagi. Naţionala nu este proprietatea lui, iar nemulţumirea publicului nu este o ofensă personală. Este, pur şi simplu, reacţia celor care încă mai consideră că echipa naţională ar trebui să însemne ceva.