IPOTEZE DE WEEKEND Lacul lebedelor negre

Fie că este conştient, fie că nu, deja prea puţin mai contează, Donald Trump, ”cel mai puternic om al planetei”, rătăceşte haotic în labirintul oglinzilor deformante, construit pe jumătate de el însuşi, din resursele inepuizabile ale mega-egotismului său iar, pentru cît mai rămîne, de viclenia celor care i-au făcut cadou mandatul 2 la Casa Albă, hotărîţi să profite, fără nici o reţinere, fără nici o constrîngere morală sau de altă natură, din plin, de puterea marionetei ce ţine în mîini Marele Sigiliu al Statelor Unite. În libretul baletului Lacul Lebedelor, pentru care Ceikovski a scris nemuritoarea sa muzică, geniul răului, cel responsabil pentru ”construirea labirintului”, este Von Rothbart (Barbă Roşie). Victima manipulărilor sale, menite să ascundă adevărul şi, mai rău, să prezinte falsul drept adevăr, este Prinţul Siegfried. Un tînăr abia ajuns la cei 21 de ani necesari declarării sale oficiale ca ”matur”. Adică, bun de însurat! Instrumentele manipulării, cele două întruchipări ale feminităţii: Odette şi Odile. Prima, fata cea bună, transformată de puterile malefice ale lui Rothbart în lebădă pentru a nu se putea căsători niciodată cu Sigfried. A doua, fata cea rea, nu doar pentru că este fica tatălui său şi participă la scenariul înşelării lui Sigfried din ascultare filială, ci şi pentru că este interesată să dobîndească trofeul căsătoriei princiare cu Siegfried. De unde ştim că scenariul acesta are ceva de a face cu ceea ce se întîmplă sub ochii noştri, în aceste zile, în confruntarea dintre Iran şi Statele Unite-Israel? De la cineva a cărui profesie şi funcţie, la cel mai înalt nivel în instituţiile de informaţii americane, presupune tocmai stăpînirea artei de a distinge fără greş între adevăr şi falsul adevăr al oglinzilor deformante aşezate de alţii în faţa realităţi: Joe Kent, Directorul Centrul Naţional pentru Contraterorism. Un apropiat, apropiat, al Vice-Preşedintelui J.D. Vance şi al lui Tulsi Gabbard, şefa Comunităţii de informaţii a Statelor Unite. Aparent, tam-nisam, omul şi-a pus pe masă demisia şi a motivat-o public: Donald Trump a fost păcălit, înşelat, dus în eroare pentru a declanşa loviturile împotriva Iranului, iar ”magia neagră” a fost opera presiunilor exercitate de Israel şi de puternicul său lobby din America. Motiv pentru care, zice omul: ”Nu mai pot să susţin, cu conştiinţa împăcată, acest conflict!” În plus, Kent a semnalat că, prin deciziile şi acţiunile sale, Trump a aruncat la coş întregul eşafodaj al principiilor şi angajamentelor electorale, de mandat, bazate pe prioritatea absolută a intereselor americane (America First) şi pe acţiunea non-vilentă pentru gestiunea tensiunilor şi a conflictelor internaţionale (Trump campionul păcii!).

În capodopera scenei lirice care poartă semnătura muzicală a lui Ceikovski ştim cum se termină lucrurile: cu bine! Sau, aproape. Mă rog, Răul este împiedicat să învingă, iar Binele învinge, deşi nu îşi poate consuma victoria decît pe un alt tărîm, în lumea spirituală, a ideilor şi a sentimentelor imuabile, eterne!

Ce ne facem, însă, cu baletul lui Trump? Înşelat sau nu, Trump trebuie să gestioneze acum stolurile de lebede negre ridicate din tufişurile lacustre: consecinţele prevăzute, prea puţin sau deloc prevăzute ale angajării militare cu Iranul. La capitolul ”prevăzute” zero! Iranul nu a capitulat în cîteva zile şi nici populaţia iraniană nu a ieşit în stradă cu furcile să răstoarne regimul alatoyahilor. Poate că americanii ar putea fi primiţi cu bună voinţă în Iran, de anumite cercuri şi categorii de cetăţeni, sigur însă nu dacă sunt precedaţi de bombe care distrug pe scară largă infrastructura necesară activităţilor vieţii de zi cu zi a muritorilor de rînd, dacă omoară cu prea puţină grijă pentru discriminare între ţinte militare şi civile, între instalaţii destinate producerii armelor nucleare şi căminele şcolare. Reacţia lumii internaţionale faţă de operaţiunile americane în Iran a fost, ca să mă exprim eufemistic, rece! Cu excepţia statelor din Golf, victime directe ale retalierii militare iraniene, care şi-au aruncat la coş precauţia de pînă acum şi au declarat Iranul drept inamic, sugerînd un potenţial de escaladare cu şanse mari să se extindă în viitor! Rusia tace mîlc şi încasează sute de milioane zilnic, din creşterea preţului petrolului, ba chiar şi din suspendarea unor sancţiuni instituite de Statele Unite. China, mucles, dar pe din dos, trimite cît poate ajutoare Iranului, nu cumva să sucombe regimul. La capitolul consecinţe mai puţin prevăzute, reperul principal: creşterea rapidă şi semnificativă a preţurilor petrolului, ceea ce încet dar sigur se rostogoleşte şi în economia americană, nu doar la pompele de benzină, ci şi în preţurile din supermarketuri, de la coşul zilnic al produselor alimentare, pînă la articole de consum de lungă durată. Iar preţurile astea, nu că l-ar interesa pe Trump prea tare, dar ele au obiceiul păgubos de a se revărsa în atitudinea de vot şi în votul efectiv la următoarele alegeri. Decisive nu doar pentru soarta actualului mandat Trump, ci şi pentru viitorul său la Casa Albă, mai general, pentru ”Moştenirea Trump” în istoria Americii. Cea mai semnificativă consecinţă la capitolul ”neprevăzute” este reacţia internă la derularea evenimentelor din Irak şi angajarea militară a Statelor Unite în acest parcurs. Trump şi echipa lui de ”gîndire strategică” au fost convinşi că nimic nu poate fisura nucleul dur al Maga. Trump a spus-o şi a repetat-o cu încîntare de sute şi sute de ori. Lucrurile, însă, au o logică a lor. Populaţia Americii este splitată cu privire la conflictul cu Iranul nu doar pe aliniamentul Democraţi (80% împotrivă!)-Republicani (circa 65% pentru!), ci chiar în interiorul citadelei republicane. Chiar în nucleul dur. Războiul din Iran şi consecinţele lui sociale imediate nu pot fi împăcate nicicum în mintea evangheliştilor care l-au adus la Casa Albă pe Trump de două ori, cu figura mesianică a ”făcătorului de pace”, atribuită lui Trump. Războiul e război şi e lucrarea Diavolului, nu a lui Dumnezeu. Trump a sărit pîrleazul în grădina cu buruieni otrăvite! A devenit Om al Răului! Citadela a început să se clatine. Iar Trump şi retorica lui dezlînată, minciunile lui ”vesele” care sfidează realitatea, falsa lui pioşenie, nu mai pot face nimic pentru a împiedica această majoră schimbare de percepţie, în rîndul uneia dintre cele mai fidele categorii de susţinători-alegători. Decontarea, foarte probabil, la alegerile din toamnă. În mod vădit, în varianta pe care Trump a scris-o pentru sine, Lacul lebedelor negre, pe muzică de bombe şi rachete, finalul nu mai are cum să fie unul ”Bun”!

Simple ipoteze!