Kakistocraţia îngroapă România

Desigur, termenul poate fi considerat preţios. Cineva o să zică: s-a mai găsit unul să facă pe ”dăşteptul”! Cer, însă, îngăduinţa cititorului. Cuvîntul are potenţial conceptual, ba chiar şi de suport paradigmatic. În limba în care a fost creat, greacă, încărcătura semantică este realizată prin alăturare-contopire: kakistos - cel mai rău; kratos - conducere. Conducerea de către cei mai puţin apţi, mai slab calificaţi, mai pervertiţi moral. Ce rezultă dintr-o asemenea conducere este lesne de anticipat: dezastrul. Resurse sociale furate cu toptanul şi risipite din belşug de o pseudo elită politică şi administrativă incompetentă, coruptă şi rapace, oportunităţi de dezvoltare ratate una după alta, tensiuni, conflicte şi destrămare socială, eşecuri din ce în ce mai constisitoare, atît la scară micro, cît şi macro socială. În loc de progres, căderea în mizeria unui trecut pe care istoria ne spusese, pînă mai de curînd, că îl lăsasem de mult şi definitiv în urmă. Mecanismul analizei este simplu: pui degetul pe rană. Numeri şi enumeri defectele, slăbiciunile, ponoasele şi racilele celor de la conducerea treburilor publice, după care constaţi că liota puterii este alcătuită din ”cei mai răi”. Rezultatul analitic: kakistocraţia ca regim de guvernare. Rezultatul practic: pulberea şi praful!

De fiecare dată, însă, cînd dau peste cîte ”un cuvînt magic”, care explică singur ”totul”, mă loveşte, nu ştiu de ce, o solidă îndoială. ”Ca o tonă de cărămizi”, cum zice englezul.

”Selecţia negativă” a elitelor puterii, ca rezultat cumulat al slăbiciunilor şi imperfecţiunilor democraţiei nu mai este de mult o noutate. Ne-a pus-o în faţă, fără menajamente, însuşi Platon. Las la o parte că, în judecata lui, democraţia este staţia pre finală a unei pante descendente, în privinţa calităţilor conducerii politice, de la aristocraţie, timocraţie, oligarhie, democraţie, la tiranie. Intrinsec, însă, pornind de la excesele pe care le îngăduire principiile sale, democraţia este condamnată să transforme libertatea în anarhie şi să încredinţeze conducerea treburilor publice ”celor mai răi”. Nu de alta, dar alegerea celor din fruntea instituţiilor republicii nu se face după criterii de compentenţă profesional-administrativă şi nici după standarde morale, ci după preferinţele mulţimii! Mulţime care răspunde mai degrabă impulsurilor, pornirilor pseudo-raţionale, ”stimulilor” imediaţi, promisiunilor miraculoase etc. Prin urmare, poate fi relativ uşor manipulată de oratori charismatici şi experţi în arta minciunii, a înşelătoriei. Platon ăsta parcă ar fi contemporanul nostru, nu o figură a antichităţii trăitor cu vreo 400 de ani înainte de Hristos!

Argumentul platonician are totuşi o problemă. Aceea că în istoria regimurilor democratice se pot identifica destule situaţii în care la conducerea treburilor publice s-au aflat oameni morali, cu scaun la cap şi ”frică de Dumnezeu”, solid pregătiţi profesional pentru temele gestiunii administrative şi politice. Nu neapărat ”guverne de îngeri” dar, cu siguranţă, guverne responsabile şi centrate pe realizarea unor interese sociale majore şi nu pe îmbogăţirea proprie prin delapidarea masivă a avuţiei publice. Chiar şi dacă aceste exemple ar fi relativ puţine, ele sunt suficiente pentru a putea pune la îndoială implacabila ”mecanică degenerativă” pe care Platon ne-a vîndut-o ca parcurs al oricărei democraţii, oriunde şi oricînd.

A doua slăbiciune a ”teoriei platonice a degenerescenţei democratice” vine dintr-o simplă observaţie: dacă selecţia prin votul mulţimii este problema, dacă este mecanismul principal responsabil de ”selecţia negativă” a liderilor şi a clasei politice, atunci cine împiedică democraţiile să inventeze şi să pună în loc alte soluţii, care să împiedice ”ieşirea gunoaielor la suprafaţa apei”? Unele democraţii chiar au găsit şi pus în practică asemenea soluţii. Prima, separarea şi ”izolarea” funcţiilor politice de cele administrative. Cel puţin o perioadă de timp, în modernitatea recentă, atît Marea Britanie, cît şi alte democraţii care i-au împrumutat soluţia, au creat ”o armată de administraţie publică” separată şi, în bună măsură, izolată de influenţele elitelor politice. Originea modernă a modelului se află, pare-se, în experienţa Prusiei (Mişcarea pentru Reformă, Karl Freiherr von Stein şi Karl August von Hardenberg). Nici pe departe o ”democraţie clasică”, un model care a inventat ”armata profesionalizată a administraţiei publice”, obţinînd un salt important în istoria devenirii sale. Miniştrii vin şi pleacă. Îi aleg şi îi numesc partidele şi parlamentele. Cei care rezolvă problemele administraţiei, chiar dacă subordonaţi etajului politic, reprezintă un corp strict profesionalizat, cu propriile criterii de selecţie şi de promovare, cu propriile ierarhii, cvasi militare, cu pîrghii de impunere a soluţiilor create în faţa ”dorinţelor” sau ”intereselor” politicienilor aflaţi la putere. Desigur, chiar şi un asemenea mecanism poate fi deturnat de la principiile sale şi de la scopurile pentru care a fost creat. Cei ce vor să se amuze, cum numai englezii ştiu să o facă, pe seama lor, este invitat să urmărească măcar cîteva episoade din serialele de uriaş succes şi de maximă relevanţă sociologică: ”Yes, Minister” şi ”Yes, Prime Minister!”. Cealaltă soluţie a fost încercată de Franţa şi pe urma exemplului ei de alţii care s-au inspirat. O soluţie combinată: nu doar administraţie profesionalizată, ci şi elite politice trecute, în fazele de formare şi promovare, prin instituţii de pregătire de tip şi de nivel universitar: celebra ENA, (Ecole Nationale d'Administration). Rezultatele, chiar dacă nu sclipitoare, au fost, ani de zile, cel puţin încurajatoare. Nu e de mirare, de aceea, că ”cei rămaşi pe dinafară”, o gloată mult mai mare decît cea a absolvenţilor de la ENA, care au dat năvală în politică, dar şi-au văzut blocate căile de acces spre funcţiile de la vîrf ”s-au răsculat” în repetate rînduri împotriva ”enarhilor” invocînd...se putea altfel....încălcarea principiilor democratice şi crearea unei ”enarhii” nelegitime!!! Mă rog, întotdeauna şi oriunde, o măciucă a fost de ajuns la un car de oale! Să strici e mai uşor şi cere mai puţine resurse şi eforturi, decît să construieşti! De aceea, ”proştii” şi ”stricătorii” au succes atît de des şi atît de mult!

Va să zică, ”Kakistrocraţia” nu este nici o inevitabilă ciumă, nici rezultatul sigur şi natural al oricărui parcurs democratic. Ei, atunci, noi cum ne-am pricopsit cu ea?

Primo: o premisă istorică. România nu a mai cunoscut încercări, fie ele cît de timide, de alcătuire a unei elite politice locale, de tip ”meritocratic”, de aproape un secol. Kakistocraţia comunistoidă care a format şi deformat socialul local, material şi mental, timp de jumătate de secol, a fost preluată aproape integral şi, cu cîteva năpîrliri ideologice, integrată în kakistocraţia tranziţiei.

Secundo: interesele şi mecanismele de impunere a acestor interese în România, ale celor care au preluat controlul extern asupra direcţiilor de mişcare istorică a ţării, atît ale celor care ”ne-au vrut binele”, cît şi ale celor care ”ne-au vrut răul” au avut un punct de convergenţă: ”eliminarea oricărei rezistenţe interne”. O ”meritocraţie internă”, organică social, creată şi susţinută politic, electoral, ar fi fost un obstacol, nu de netrecut, dar obositor şi creator de sincope pentru cei care aveau mandat şi interese în România. Ca urmare, unii au favorizat crearea şi înstăpînirea ”pseudo-elitelor politice”, ceilalţi crearea şi funcţionarea hiper eficientă a ”elitelor de jecmăneală”.

Rezultanta? Kakistocraţia îngroapă România!