Moldova între Copenhaga şi Soci

Alegerile parlamentare din Republica Moldova au surprins doar pe cei care n-au observat strategia tăcută, dar constantă, a Maiei Sandu care a reuşit să transforme fragilitatea în forţă. Succesul PAS nu poate fi redus la o simplă victorie electorală, ci consfinţeşte o reconfigurare a spaţiului politic dintre Prut şi Nistru şi confirmă că modelul european încă rezistă într-unul dintre cele mai fragile puncte ale flancului estic al Uniunii.

Victoria PAS, deşi confortabilă la nivel numeric, este însoţită de un disconfort simbolic. Doi dintre deputaţii aleşi pe lista partidului - Dinu Plîngău şi Stela Macari, proveniţi din vechea Platformă Demnitate şi Adevăr - au anunţat că nu se vor alătura fracţiunii parlamentare, preferând o poziţie independentă. Gestul, aparent minor, are consecinţe profunde şi sugerează existenţa unei tensiuni între nucleul PAS, tot mai birocratic şi centralizat, şi o parte a foştilor aliaţi care se revendică din mişcarea civică de la 2015. Pentru Igor Grosu, liderul PAS, această fisură este o dublă provocare - politică şi morală - căci ea deschide, în chiar prima săptămână după alegeri, întrebarea dacă partidul poate guverna cu aceeaşi disciplină cu care a făcut campanie.

În acelaşi timp, atenţia s-a mutat către Curtea Constituţională, unde se află contestaţia depusă în privinţa partidului Democraţia Acasă. Cazul, aparent tehnic, ascunde o miză strategică, întrucât, dacă se confirmă suspiciunile privind finanţarea netransparentă şi utilizarea masivă de conturi false în campanie, s-ar putea ajunge la prima invalidare parţială de listă pe criterii de propagandă digitală - un precedent cu impact major asupra viitoarelor competiţii electorale.

Dincolo de Chişinău, efectele succesului pro-europenilor se resimt deja. În Georgia, unde alegerile locale s-au desfăşurat într-o atmosferă de tensiune şi proteste, ecoul alegerilor moldoveneşti pare să fi accentuat presiunea rusească. Dacă discursul a fost acelaşi al în Moldova, cu obsesiva retorică despre „suveranitate”, „influenţă occidentală”, cu naraţiuni despre „colonizarea europeană” şi apeluri la ortodoxie şi tradiţie ca scut împotriva modernităţii, în schimb tehnologii electorali de la Tbilisi par să nu fi ezitat să fraudeze alegerile. Şi asta pentru că ceea ce se joacă acum în Caucaz este în egală măsură important pentru sensul şi viitorul proiectului european.

În acest context, victoria Maiei Sandu capătă o dimensiune mai largă. Nu este doar o victorie a unei formaţiuni proeuropene, ci şi un răspuns la ofensiva ideologică rusă care a transformat democraţiile de frontieră în terenuri de testare pentru propaganda digitală. Moldova devine astfel un caz de rezilienţă, iar Sandu - simbolul unei Europe care nu mai câştigă prin entuziasm, ci prin perseverenţă. Într-o regiune în care Cehia a virat brusc spre un populism cu accente pro-ruse, după victoria lui Andrej Babi¹, şi în care Bratislava rămâne prinsă între ambiguitatea lui Fico şi izolarea pro-europenilor, Chişinăul pare, paradoxal, singurul punct stabil al flancului estic.

Totuşi, această stabilitate este fragilă. PAS va trebui să-şi convertească majoritatea numerică într-o majoritate funcţională, să gestioneze presiunea socială a unei economii tensionate şi să reziste tentaţiei autoritarismului tehnocratic. Rusia nu va renunţa la ofensiva sa hibridă, iar un parlament fracturat - oricât de pro-european în esenţă - rămâne vulnerabil.

În aceeaşi săptămână, imediat după alegerile din Moldova, două reuniuni paralele au pus în scenă confruntarea ideologică dintre Europa - reunită la Copenhaga - şi Rusia lui Putin la Soci la Clubul Valdai. La Copenhaga, unde Maia Sandu a fost aplaudată la scenă deschisă, Comunitatea Politică Europeană, sub egida lui Emmanuel Macron, a relansat ideea unei Europe politice care-şi apără democraţiile de frontieră, în schimb la Soci, Vladimir Putin rostea, în faţa clubului Valdai, o lungă predică despre „sfârşitul lumii occidentale”. Şi astfel, victoria căii europene încarnată de Maia Sandu capătă un sens strategic profund. Alegerile din 28 septembrie 2025 nu au fost doar un succes electoral, ci un cutremur geopolitic.

La Copenhaga, Macron a căutat să ofere Estului european o garanţie de solidaritate, într-un moment în care sprijinul pentru Ucraina scade, iar populismul redevine atractiv în centrul continentului. Moldova a fost invocată drept exemplul pozitiv al modului în care o democraţie mică, fragilă, dar coerentă, şi-a construit rezilienţa instituţională în plin război hibrid. Pentru liderii europeni, succesul pro-europenilor în Moldova e un argument moral că integrarea europeană poate fi un scut, nu doar o promisiune.

La Soci, Putin a vorbit despre „lumea multipolară” şi „renaşterea valorilor spirituale ruse”, dar tonul a fost mai degrabă funerar decât profetic. Forumul Valdai a devenit tot mai vizibil un ritual al autojustificării, prin care Rusia, izolată economic şi cultural, încearcă să transforme propriul declin într-o misiune istorică menită să-i redea sensul.

Între Copenhaga şi Soci se trasează noua geografie politică a Europei în care rezilienţa democratică, ale cărei laboratoare devin Moldova, Ucraina şi poate Albania, se opune resentimentului imperial, prin care Rusia, alături de un grup tot mai restrâns de state iliberale, cultivă naraţiunea „lumii tradiţionale” asediate de Occident. Prin victoria PAS, Moldova devine un punct de inflexiune între aceste două lumi, dovedind că democraţia, chiar obosită, poate rezista fără să-şi trădeze principiile.