O dilemă nu doar morală

Faptul ”divers”. O emisiune de televiziune încearcă să ia pulsul ”vieţii reale”. Jos, la firul ierbii. Acolo unde trăiesc cei mai mulţi dintre noi cei ce află pe propria piele, de-a lungul întregii vieţi, că aici este mereu şi tristeţe şi suferinţă şi suspin. Adevărat, din cînd în cînd, chiar dacă rar, şi bucurie şi mulţumire, iar pentru unii, foarte puţini, ”cei aleşi”, chiar şi ”fericire”. Foarte rar. Reporterul întreabă, subiectul răspunde. Ceva despre război. Despre războiul din Ucraina şi despre pericolele care ameninţă tot mai serios şi ţara sa, Germania. Subiectul care răspunde are 18 ani. Încă necopt, adevărat, dar după lege, ar trebui să fie deja apt să se orienteze în spaţiul social între cele patru puncte cardinale ale busolei politice şi morale: Bine-Rău, Acceptabil/tolerabil-Inacceptabil/intolerabil. Răspunsul vine, pentru mulţi dintre noi, ca o cărămidă căzută de la etajul 50, direct în moalele capului. Războiul este mai rău decît orice, spune în rezumat tînărul: chiar dacă Putin ar fi să cucerească Germania, eu aş prefera să trăiesc sub ”ocupaţia lui Putin”, decît să merg la război! Pentru context, să spunem că în Germania se discută serios despre posibilitatea reinstituirii serviciului militar obligatoriu. Nu este o simplă ”adaptare” la condiţiile speciale ale actualităţii, o schimbare de macaz dintr-o haltă oarecare a istoriei. Pentru Germania, este un seism politic şi cultural cu magnitudine 9 pe scara imaginară a unui Richter social. Trei sferturi de secol de cultură anti-războinică, sistematic susţinută şi difuzată social de instituţiile oficiale, de media, de şcoală, de cultură, după cel de al doilea război mondial, trec brusc în vitrinele unui muzeu al trecutului depăşit de istorie. Aici nu contează pe cine sau pe cîţi reprezintă cuvintele tînărului din povestea noastră. Contează în schimb, enorm, problema pe care o pune. Una existenţială, nu doar la nivel individual, ci şi societal, civilizaţional: ”Unde trebuie să aşezăm războiul pe scara «valorilor sociale»? Nord-Sud-Est-Vest, Bine-Rău-Acceptabil-Inaceptabil?”.

Cultura războiului a dominat în mai toate civilizaţiile istorice pe care le cunoaştem, cel puţin în spaţiul instituţiilor şi al culturii oficiale a puterii. Cea mediteraneano-atlantică nu face deloc excepţie, cel puţin în ultimii vreo 3500 de ani. Cam de cînd ştim ceva, cît de cît legat, despre istorie. Cultura războiului este şi astăzi dominantă în spaţiul civilizaţional din care facem parte. Chiar dacă, după legile internaţionale, dreptul statelor de a face război a fost abrogat, în afara situaţiei în care sunt obligate să se apere în faţa unei agresiuni armate, realitatea relaţiilor dintre state se află şi azi la antipozii legii internaţionale. Cine poate, oase roade. Statele, în special marile puteri, au dus şi duc războaie după bunul plac, avînd doar puţină grijă să găsească, de ochii lumii, chichiţele politice, ideologice, rareori legale, necesare justificării acţiunilor lor militare pe sub faldurile interpretării convenabile a obligaţiilor internaţionale asumate. De altfel, ca să nu aibă prea multe bătăi de cap, după al doilea război mondial şi după adoptarea Cartei ONU, statele se plasează singure, legal, în afara războiului: nu declară niciodată război, nu recunosc că s-ar afla în stare de război cu alt stat. Ele întreprind doar ”operaţiuni speciale”, acţiuni militare extinse menite să împiedice, să blocheze sau să anuleze acţiunile agresive ale altei părţi, să îndepărteze din ţări şi teritorii străine rădăcina unui rău care le ameninţă securitatea etc. Pentru prima dată de la încheierea celui de al doilea măcel mondial al secolului trecut, acuitatea temei ”război” a părăsit filele cărţilor în care se dezbat probleme istorice şi morale. A devenit problemă politică acută. Posibilitatea unui război global nu mai este doar o ipoteză ”teoretică”, ci un complex de condiţii toxice care creşte efectiv de la o zi la alta. Ameninţător... tot mai ameninţător! În plus, în coama bidiviului purtător al noilor soli ai apocalipsei stă, nicidecum ascunsă, ameninţarea nucleară. Posibilitatea distrugerii masive, dacă nu complete, a celor 8,5 miliarde de locuitori şi ai planetei care le susţine viaţa, Pămîntul. Este lumea pregătită să scoată din istorie războiul, nu doar teoretic, ci şi practic? Ar însemna o revoluţie planetară. Nici un stat, nici un decident politic instituţional nu mai are dreptul să declare şi să susţină vreun război. Sub nici un motiv. Şi dacă, totuşi, unii încalcă legea cea nouă? Automat, prin efectul legii, exact ca în cazul excomunicării, actele celui vinovat nu au şi nu pot avea consecinţe legale, legitime, care ar putea fi recunscute şi permanentizate. Oricine, însă, din acel moment, este îndrituit şi obligat să i se opună cu orice mijloace, să îl înlăture de la putere, să determine încetarea ostilităţilor şi pedepsirea celui ce s-a făcut vinovat de încălcarea legii supreme: niciodată război! Întrebarea cheie, însă, abia acum urmează: despre care lume vorbim? Despre cea a decidenţilor şi, în ultimă instanţă, a profitorilor de pe urma războiului, sau a celor care au ”misiunea măreaţă, eroică” de a muri pentru ”Marea Cauză”? Nu contează cîţi: un milion, zece milioane, o sută de milioane, un miliard! Cele două ”lumi” au găsit multă vreme un spaţiu comun de superpoziţie. Creat prin ideologie, propagandă, educaţie, cultură, mai ales istorică, morală etc. Au existat războaie pentru care milioane de oameni, cadavrele care peste doar cîteva luni aveau să umple cîmpurile de luptă ale Europei, au crezut cu convingere că merită şi trebuie să moară, la nevoie pentru ”Marele Război”. Exemplul cel mai straniu şi convingător este, desigur, Primul război mondial. Acum însă, răspunsul tînărului din povestea noastră sugerează altceva: o ruptură dramatică, totală, între lumea celor ce decid că trebuie să recurgă la război şi lumea celor care trebuie să poarte aceste războaie, să le susţină cu preţul vieţii lor şi al celor ce rămîn după ei. Învinşi sau învingători. De care parte se va înclina braţul balanţei istorice? Legea universală a economiei de energie îmi spune că va fi mai uşor, în continuare, să convingi sau doar să constrîngi, chiar dacă nu convingi, sclavii statelor post-moderne că trebuie să îşi facă ”datoria”. Ca şi pînă acum. Să lupte şi să moară pentru războiul care urmează. Mult mai uşor decît să convingi ”elitele puterii” că îşi pot realiza interesele şi prin alte mijloace, fără război. Prea multă muncă, prea multă inovaţie! Prea ar fi naiv să laşi din mînă o unealtă atît de versatilă şi folositoare, cum este războiul. Tot mai bine ca înainte, vezi vorba lui Rică...Venturiano: ”Ori toţi să muriţi (adică voi!), ori toţi să scăpăm (adică noi!).