Realitatea votului şi ficţiunea sondajelor

Alegerile parţiale pentru Primăria Capitalei au fost prezentate ca o competiţie locală, însă logica lor reală a depăşit cu mult nivelul municipal. Bucureştiul a devenit spaţiul de testare al unei campanii cu dimensiune naţională, în care miza nu era administraţia oraşului, ci repoziţionarea actorilor politici pentru următorul ciclu politic. Strategiile folosite au fost calibrate ca într-o confruntare naţională, iar efectele lor asupra comportamentului votanţilor au fost evidente.

Scrutinul din 7 decembrie 2025 demonstrează importanţa campaniei electorale - fie ea pozitivă sau negativă - dar şi limitele evidente ale sondajelor de opinie. În acest climat, discursul anti-USR, însoţit uneori discret, alteori mai transparent, de un discurs anti-preşedinte, a devenit laitmotivul confruntării electorale. Asumat simultan de PNL şi PSD şi amplificat mediatic, el a transformat votul din Bucureşti într-un fel de referendum asupra capacităţii politice şi administrative a preşedintelui şi, implicit, asupra relevanţei USR în arhitectura opoziţiei. Această strategie a modificat vizibil comportamentul electoratului urban moderat, mai ales al celui care, în ciclurile anterioare, votase USR din considerente programatice.

Structura prezenţei la vot a consolidat efectele campaniei. Aproape şase sute de mii de alegători au participat la scrutin, un nivel mediu pentru Bucureşti, însă distribuţia lor demografică a fost decisivă. Oraşul a fost dominat de electoratul peste patruzeci şi cinci de ani, cu participare remarcabilă în grupa 45-64 şi prezenţă consistentă în categoria 65+. Femeile au votat în număr mai mare decât bărbaţii în toate grupele de vârstă - o tendinţă cunoscută - fără însă a depăşi proporţia lor reală în populaţia adultă a oraşului.

Comportamentul electoral al femeilor nu a fost uniform. O parte a electoratului feminin matur s-a orientat spre opţiuni percepute ca fiind stabile, în timp ce alt segment - vizibil în rezultatul Ancăi Alexandrescu - a reacţionat puternic la discursul anti-sistem şi la retorica moralizatoare. Această redistribuire internă explică presiunea asupra candidaturii lui Daniel Băluţă şi dificultatea USR de a-şi conserva nucleul de susţinătoare. Prezenţa scăzută a tinerilor a redus dramatic potenţialul electoral al candidaţilor orientaţi spre modernizare tehnică. Deşi ponderea femeilor în prezenţă a reflectat aproape exact structura demografică a Bucureştiului (aproximativ 53%), diferenţa de peste treizeci şi patru de mii de votante în plus faţă de bărbaţi nu este lipsită de consecinţe. În măsura în care femeile sunt majoritare în populaţia adultă, mobilizarea lor ridicată în grupele de vârstă peste 45 de ani poate explica, cel puţin parţial, scorul Ancăi Alexandrescu, al cărei mesaj rezonează cu un sector semnificativ al acestui electorat. Nu a existat o supra-mobilizare feminină, dar structura populaţiei a avantajat candidaţii care au ştiut să atingă sensibilităţile acestor votante.

În această configuraţie demografică şi comportamentală, campania şi prezenţa la urne au produs un electorat diferit de cel presupus de modelele utilizate de institutele de sondare. Atât distribuţia pe vârste, cât şi redistribuirea votului feminin au modificat compoziţia corpului electoral într-un mod care nu a fost anticipat nici de sondajele telefonice şi cu atât mai mult de exit-poll-uri. În realitate, instrumentele nu au măsurat electoratul efectiv prezent, ci o proiecţie a celui potenţial, ceea ce a generat erori semnificative atât în estimarea scorurilor, cât şi în ordinea candidaţilor.

Sondajele din ziua votului şi exit-poll-urile prezentate la ora 21.00 nu au surprins dinamica reală. Supraestimarea constantă a candidatului PSD şi subestimarea votului PNL, precum şi inversarea raportului dintre Daniel Băluţă şi Anca Alexandrescu, au produs deviaţii de patru până la cinci ori mai mari decât marja declarată de eroare. Aceste abateri nu pot fi atribuite hazardului. Institutele au operat cu modele depăşite, nu au aplicat corecţiile statistice necesare pentru non-răspuns şi au utilizat eşantioane care nu reflectau structura reală a electoratului prezent la urne. În loc să ajusteze metodologia la un oraş aflat în permanentă transformare, au preferat soluţii rapide şi ieftine, menite să menţină aparenţa unei expertize, nu acurateţea măsurătorilor. Diferenţele dintre estimări şi rezultatul final indică superficialitate metodologică şi indiferenţă profesională faţă de calitatea datelor. Încrederea publicului în sondaje nu este subminată de electorat, ci de cei care le produc.

Rezultatul final al alegerilor nu reflectă imprevizibilitatea electoratului bucureştean, ci adecvarea votului la structura demografică şi la dinamica campaniei. Surpriza nu a venit din urne, ci din incapacitatea sondajelor şi a exit-pollurilor de a surprinde un electorat în transformare, ale cărui reflexe de vot sunt tot mai puţin compatibile cu modelele utilizate în mod obişnuit. În acest sens, alegerile din Bucureşti reprezintă nu doar un test politic, ci şi un avertisment metodologic.