Analiză AEI: De ce plătim energie scumpă într-o ţară bogată în energie?

România are hidrocentrale şi reactoare nucleare care pot produce electricitate la costuri relativ reduse, se arată într-o analiză semnată de Dumitru Chisăliţă, preşedinte AEI. Cu toate acestea, avantajul acestor resurse nu se regăseşte automat în facturile consumatorilor. Explicaţia trebuie căutată şi în felul în care am reorganizat producţia de electricitate: am separat companiile distincte pe forme de energie şi le-am pus să concureze pe o piaţă în care energia scumpă poate stabili preţul inclusiv pentru energia ieftină.

Restructurarea fostului sistem integrat s-a realizat în etape, iar reorganizarea CONEL din anul 2000 a consacrat separarea unor activităţi în societăţi independente. Astfel, producţia hidro şi cea termo au fost organizate în companii cu interese comerciale proprii.

Într-un portofoliu integrat, hidrocentralele, centralele nucleare şi termocentralele pot avea roluri complementare. Unele produc constant, altele răspund rapid variaţiilor de consum, iar altele asigură energia necesară atunci când celelalte surse nu ajung. Costurile lor diferite pot fi gestionate împreună, iar contractele de vânzare pot reflecta costul şi riscul întregului portofoliu.

Prin fragmentare, această complementaritate tehnică a fost însoţită de o separare a intereselor economice. Fiecare companie urmăreşte propriile venituri, propriul profit şi propriile investiţii. Interesul comercial al producătorului de energie ieftină nu este să reducă preţul întregului sistem, ci să obţină cel mai bun preţ pentru energia sa.

De aici apare problema concurenţei între forme de energie cu structuri de cost fundamental diferite. O hidrocentrală nu suportă aceleaşi cheltuieli cu combustibilul şi emisiile ca o centrală pe cărbune sau pe gaze. Nici investiţiile, disponibilitatea şi flexibilitatea lor nu sunt identice. Punerea acestora pe aceeaşi piaţă nu înseamnă că pornesc de la condiţii economice comparabile.

Din perspectiva distribuirii beneficiilor către consumatori, această concurenţă poate fi considerată inechitabilă: producătorul ieftin beneficiază de preţul ridicat, în timp ce consumatorul nu beneficiază automat de costul său redus.

Aici se întâlnesc efectele proaste ale fragmentării din anul 2000. Producătorul hidro sau nuclear, separat într-o companie independentă, are interesul să valorifice preţul marginal ridicat. Producătorul termo are nevoie de un preţ suficient pentru a-şi acoperi costurile. Consumatorul ajunge să plătească un preţ influenţat de sursa scumpă, chiar dacă o parte importantă a electricităţii provine din surse ieftine.

Am organizat separat costurile de producţie, dar am păstrat un mecanism care poate uniformiza preţurile de vânzare la nivelul ofertei marginale scumpe. Diferenţa dintre cost şi preţ devine venit pentru producător, fără să se transforme obligatoriu într-un avantaj pentru economie.

Problema României este că avantajul energiei ieftine poate rămâne în profitul producătorilor, în timp ce preţul energiei scumpe ajunge în facturile consumatorilor. O reformă trebuie judecată şi prin capacitatea ei de a transforma resursele ţării în energie accesibilă şi competitivitate economică. Altfel, avem producţie ieftină, companii profitabile şi consumatori care continuă să cumpere scump.

Fragmentarea sistemului energetic a produs şi un alt efect mai puţin discutat. Fiecare companie îşi optimizează propriul profit, propriul plan de investiţii şi propria strategie comercială. Dispare însă perspectiva optimizării întregului sistem energetic naţional. În locul unei planificări integrate apare o sumă de interese comerciale, de cele mai multe ori divergente.

Această concurenţă se desfăşoară prin mecanismul european al ordinului de merit (merit order). În fiecare oră, energia este ofertată în funcţie de costurile marginale de producţie. Hidrocentralele şi centralele nucleare, având costuri reduse, intră primele în piaţă. Centralele pe gaze şi cele pe cărbune intră ultimele, atunci când consumul o impune.

Problema apare în modul în care se formează preţul. Nu fiecare producător este plătit în funcţie de propriul cost, ci toţi sunt remuneraţi la preţul ultimei centrale necesare pentru acoperirea cererii. Dacă această ultimă centrală este una pe gaze, cu un cost ridicat, atunci şi parcurile fotovoltaice, hidrocentralele şi centralele nucleare sunt plătite la acelaşi preţ, deşi costurile lor reale sunt de câteva ori mai mici.

Să spunem că, într-o oră, consumatorii au nevoie de 100 MWh de energie electrică. Centralele fotovoltaice oferă 40 MWh la 60 euro/MWh, iar hidrocentralele oferă încă 40 MWh la 115 euro/MWh. Fotovoltaic si hidro, împreună oferă 80 MWh, dar ne trebuie 100 MWh. Pentru cei 20 MWh care lipsesc, trebuie să cumpărăm şi de la o centrală pe gaze, care cere 180 euro/MWh.

Regula ”Ordinului de merit” este că toţi producătorii ale căror oferte sunt acceptate primesc preţul ultimei oferte, adică 180 euro/MWh. Aşadar, şi parcul fotovoltaic, care ceruse 60 euro/MWh şi hidrocentrala, care ceruse 115 euro/MWh, primesc 180 euro/MWh pentru energia vândută în acea licitaţie. Astfel, ajung preţurile mari şi foarte mari.

Astfel, chiar dacă cea mai mare parte a energiei este oferită ieftin, o cantitate mică de energie scumpă poate ridica preţul întregii cantităţi tranzacţionate.

Întrebarea fundamentală nu este dacă piaţa trebuie să existe. Piaţa este necesară. Întrebarea este dacă arhitectura creată în urmă cu peste două decenii a servit interesul public sau dacă produce efecte secundare pe care nimeni nu le-a anticipat la momentul reformei. După aproape un sfert de secol, bilanţul merită făcut fără dogme ideologice.

România dispune de una dintre cele mai diversificate structuri de producţie a energiei din Europa, hidroenergie, energie nucleară, gaze naturale, cărbune, eolian şi solar. Cu toate acestea, avantajul competitiv al acestei diversităţi este diminuat de un model al organizării societăţilor pe forme de energie (unic în lume) şi de ordinul de merit, aspect care trage preţul în sus.

Cea mai mare greşeală a reformei energetice de la începutul anilor 2000 nu a fost liberalizarea pieţei în sine, ci faptul că România a confundat concurenţa cu fragmentarea, a confundat optimizarea costurilor prin mix energetic echilibrat cu ordinul de merit.