Ciclul ”Gîndirea la Ordin”
Cărticica roşie a ministrului David

Plutea în aer, nu de ieri de azi. Ce plutea? Ideea că ceea ce îi lipseşte chelului este o tichie de mărgăritar, iar ceea ce îi lipseşte României, pentru a atinge extazul orgasmului democratic, este înfiinţarea cît mai degrabă a Ministerului Adevărului şi a Poliţiei Opiniilor. Pentru cea de a doua instituţie a pledat cît se poate de convingător, mai zilele trecute, Consiliul Superior al Magistraturii, care şi-a oferit serviciile în calitate de autoritate interimară. Pentru a doua, pledează azi, cu o elocinţă fără cusur, actualul ocupant al fotoliului de la Cabinetul Ministrului Educaţiei din care, altădată, au servit propăşirea societăţii româneşti alde Spiru Haret, Alexandru Odobescu sau Titu Maiorescu. Pe ăştia nu-i interesa cine ştie ce ”adevărul”. Pe ministrul David, însă, da! De aceea, hotărît să rămînă în galeria ”nemuritorilor naţiei”, a dat startul mult aşteptatei şi atît de necesarei ”Revoluţii culturale” din România educată a secolului XXI. Domnul David nu doreşte să fie neapărat original. El vrea să fie eficient. Şi, cum revoluţia din China lui Mao a fost încununată de un istoric succes, ministrul nostru a plecat la drum cu tiparul ei în mînă. Adevărul nu este, aşa, un fel de pierde-vară care umblă după cum îl taie capul, pe unde îl poartă soarta. Adevărul nu se discută, se execută! Adevărul aparţine ”partidului”, iar partidul este Mao. Şi, ca să nu fie nici un fel de confuzie, Adevărul a fost înscris cu litere de foc într-o cărticică legată în coperţi roşii, cu numele lui Mao pe ea! Care este duşmanul cel mai înrăit al Adevărului? ”Ştirea falsă”, neadevărurile vehiculate azi pe unde vrei şi pe unde nu vrei de tot felul de vectori ai comunicării publice. Boala s-a răspîndit atît de rău încît a atins pînă şi sacrele altare ale şcolilor din România, asupra cărora veghează ca un bun ”părinte” domnul ministru David. Profesorii înşişi, mă rog, unii dintre ei, au ajuns să fie propagatori ai anti-adevărului. Această stare de lucruri nu poate fi tolerată, nu mai poate dura!, şi-a spus hotărît în barbă revoluţionarul nostru. Şi, a început să aştearnă în faţa opiniei publice primele măsuri de contracarare a contrarevoluţiei împotriva Adevărului. Prima condiţie ca să combaţi inamicul este să îl vezi, să îl scoţi la lumină de prin cotloanele din care pîndeşte ascuns mişeleşte ca să muşte cu colţii săi otroviţi, pe nepregătite, masele inocente ale elevilor patriei. Să îl demaşti! Prin urmare, prima îndatorire ”revoluţionară” a elevilor, a profesorilor, a părinţilor şi a oricui s-ar putea întîmpla printr-o şcoală, este să denunţe pe cei care răspîndesc false adevăruri, neadevăruri şi orice alte produse din categoria respectivă. Spune profesorul de fizică, la clasă, că electronii se învîrt ca proştii în jurul atomului pe nu ştiu ce orbite, ”pac! la războiul”. Îl denunţi imediat, cu cartea de teoria stringurilor în mînă, deschisă la pagina unde scrie că nu există nici un fel de electroni şi nici nu se învîrtesc pe undeva, ci sunt doar nişte ... Mă rog, deschideţi şi dumneavoastră cartea şi vedeţi despre ce este vorba! Odată denunţat la Ministerul Adevărului, acesta pune imediat în mişcare poliţia din subordine care descinde grabnic în incinta clasei, de unde îl ”saltă” pe vinovat şi îl depune în primul convoi către lagărul de reeducare de la Minele de fier Baia. După două zeci de ani de subteran e ca nou şi se poate întoarce reeducat şi zîmbitor să spună elevilor numai Adevărul, de la catedra pe care a părăsit-o temporar. Zice profesoara de biologie că ADN-ul este tezaurul informaţional care asigură transmiterea caracteristicilor de specie, atît îi trebuie! O denunţi imediat, pe motiv că n-a zis decît jumătate de adevăr, adică un neadevăr. Nimic despre rolul informaţiei ARN în procesul cu pricina şi tot nimic despre tiparele electro-magnetice care structurează mediul celular şi în ultimă instanţă chiar informaţia ce urmează să se replice. Vine poliţia, o saltă, 20 de ani la Ocna de Sare şi s-a rezolvat problema. Umanist, prin reeducare! Sigur, în cazurile grave, flagrante, profesorii care se fac vinovaţi de răspîndirea continuă de neadevăruri, cum este cazul celor care predau istoria, spre exemplu, revoluţia poate recurge şi la măsuri mai dure. După modelul revoluţiei culturale din China, profesorul este tîrît de elevi pe scena improvizată în grabă în curtea şcolii, unde este împroşcat cu fecale, este bătut cu ciomege, unde i se pot tăia degetele de la o mînă, de la ambele mîini sau i se pot coase buzele cu sîrmă ghimpată, în văzul masei de elevi indignaţi de colportarea de către profesori a neadevărurilor, în şcoala lor. Împuşcarea celor vinovaţi de împrăştierea ştirilor false nu trebuie niciodată tratată ca o excepţie ci, mai degrabă, ca o măsură curentă, normală, luată pentru însănătoşirea definitivă a mediului educaţional şi ferirea lui permanantă de pericolul epidemiei de neadevăr.

Am crezut, pînă acum, că ideea pusă în circulaţie sub oblăduirea aceluiaşi ministru, privind necesitatea şi avantajele educaţionale ale înfiinţării unei zone carcerale în şcoli, unde elevii să fie trimişi de profesori pentru a ispăşi păcatele comise în interacţiunea cu profesorii, sau dintre ei, în timpul orelor sau în pauze, nu poate fi întrecută în gogomănie şi grad de aberaţie autoritarist-totalitară. Îmi cer iertare! Se poate! Gîndirea la ordin, poate orice!