Împrumuturile externe nu pot genera creştere economică fără instituţii solide

Pentru economiile emergente şi în curs de dezvoltare, accesul la pieţele financiare internaţionale şi la creditele bilaterale a fost privit decenii la rând drept cea mai scurtă cale către modernizare.

Logica din spatele acestei abordări pare imbatabilă. Într-o economie marcată de un deficit de capital intern, împrumuturile externe permit finanţarea infrastructurii critice, accelerarea acumulării de capital şi recuperarea rapidă a decalajelor de dezvoltare faţă de ţările avansate.

Dar realitatea a contrazis frecvent această premisă optimistă, la fel cum a făcut-o şi în cazul programelor FMI. Cele mai frecvente "rezultate" au fost acumularea unor datorii suverane uriaşe, fără perspective de prosperitate pe termen lung.

Verdictul vine chiar de la Fondul Monetar Internaţional, într-o analiză publicată sub titlul "Does Foreign Borrowing Lift Growth?", în care autorii demonstrează că simpla relaxare a restricţiilor de finanţare externă nu garantează o creştere economică durabilă.

Mai mult, în absenţa unor instituţii publice solide, infuzia de capital străin se transformă inevitabil într-o capcană a îndatorării. Studiul a fost realizat pe baza datelor privind relaţiile de creditare bilaterală din 134 de ţări emergente pe o perioadă de peste cinci decenii (1970-2023).

Deoarece guvernele se împrumută mai mult tocmai în perioade de criză, şocuri comerciale, dezastre naturale sau stres fiscal, legătura directă dintre nivelul datoriei şi creşterea PIB-ului este distorsionată.

Pentru a izola efectul cauzal al creditului extern, economiştii FMI au adaptat o tehnică avansată din literatura bancară şi au descompus fluxurile financiare bilaterale în şocuri globale, factori specifici debitorilor şi şocuri exogene de ofertă provenite de la creditori.

Prin izolarea momentelor în care capacitatea de împrumut a crescut din motive specifice creditorilor, studiul reuşeşte să evalueze impactul macroeconomic direct al accesului facil la banii străini.

Concluziile cercetătorilor de lai FMI desfiinţează ipoteza conform căreia orice investiţie publică finanţată din exterior generează automat valoare adăugată, iar această dinamică arată că relaxarea restricţiilor financiare alimentează consumul de resurse, dar nu reuşeşte să transforme capitalul împrumutat în active cu adevărat productive.

Pe lângă lipsa impactului asupra creşterii economice, influxul masiv de capital extern declanşează dezechilibre macroeconomice colaterale care afectează sectorul privat.

În primul rând, intrările masive de valută şi presiunile inflaţioniste interne erodează competitivitatea externă a sectoarelor care product mai ales pentru export.

Pe de altă parte, creşterea cererii interne şi a cheltuielilor publice alimentează un val accelerat de importuri. Mai mult, statul absoarbe resursele din economie şi creşte costurile, iar astfel se declanşează un fenomen de contracţie a investiţiilor private.

Analiza de la FMI demonstrează împrumuturile externe creează sau distrug valoare în funcţie de calitatea instituţiilor naţionale.

Prin utilizarea indicelui de risc politic ICRG (International Country Risk Guide), studiul evidenţiază o divergenţă profundă între două tipuri de economii.

În ţările cu instituţii puternice, caracterizate prin birocraţie profesionistă şi stabilitate guvernamentală, un şoc pozitiv de credit generează o creştere persistentă a investiţiilor publice productive, însoţită de o evoluţie favorabilă a PIB-ului şi a productivităţii. În plus, aceste guverne folosesc creditul extern mai ieftin pentru a înlocui împrumuturile interne scumpe, reducând presiunea pe piaţa locală de capital şi evitând penalizarea sectorului privat.

Pe de altă parte, în ţările cu instituţii slabe, banii împrumutaţi din exterior sunt absorbiţi de consumul curent şi de creşterea importurilor. Investiţiile publice eşuează din cauza selecţiei deficitare a proiectelor şi a administrării slabe, iar rezultatul final este o scădere a productivităţii şi o datorie publică tot mai greu de administrat.

Studiul de la FMI mai evidenţiază şi diferenţe semnificative în funcţie de profilul creditorului. Astfel, creditorii bilaterali guvernamentali finanţează expansiuni fiscale şi creşteri rapide ale datoriei publice, dar fără un impact pozitiv asupra productivităţii pe termen lung.

Creditorii privaţi (pieţele financiare) generează reacţii mai favorabile asupra PIB-ului şi productivităţii, însă acest efect pozitiv este aproape exclusiv concentrat în ţările care beneficiază deja de un cadru instituţional solid.

Creditorii multilaterali (băncile de dezvoltare) sunt asociaţi cu o acumulare mai moderată a investiţiilor publice de anvergură, reflectând adesea condiţiile de natură structurală şi ajustările de politică economică ataşate împrumuturilor.

Mesajul analizei de la FMI pentru factorii de decizie din pieţele emergente este fără echivoc: accesul la finanţare externă şi dezvoltarea economică nu sunt sinonime.

În lipsa unor reforme profunde în managementul investiţiilor publice, a unei administraţii eficiente şi a stabilităţii politice, datoria externă nu reprezintă decât o amânare a ajustărilor necesare.

Pentru ca miliardele împrumutate să construiască viitorul unei naţiuni, întărirea capacităţii instituţionale a statului nu este un obiectiv opţional, ci o precondiţie primordială.