PLASAMENTE ALTERNATIVE Cu arta la târg

Imagini şi încântare îmi trimite un amic de la un important târg de artă din Occident. Dar avem şi la noi, în România, mari târguri de artă. De doi ani.

Tocmai s-a încheiat MoBU, marele târg de artă pe care îl salut de când am auzit că se pune la cale. Asta a fost în toamna lui 2022. La Kulterra, probabil cea mai tare galerie de artă de la noi, am aflat de ce se pune la cale şi de faptul că Daniel Spoerri, nou-realistul elveţian născut în România de unde, evreu fiind, în anii războiului, cu un tată mort în trenurile de la Podu-Iloaiei, a plecat pentru a supravieţui. Scrisesem mult despre acest mare artist universal care zâmbeşte cald când aude vorbindu-se despre România şi îşi cere scuze că nu poate vorbi româneşte, această limbă rămânând în amintirile copilăriei.

Pentru debutul MoBU a fost ales hangarul de la Băneasa, ca să aibă loc toate planurile nutrite pentru acest eveniment. Într-adevăr, de vreo două decenii se tot vorbea de necesitatea unui târg de artă la Bucureşti. Au fost câteva iniţiative prin anii "90, în secolul trecut, ba chiar şi în mileniul celălalt, dar altfel stau lucrurile acum. Mai ales că suntem după pandemia ticăloasă, care ne-a închis în casă. Rima este intenţionată. În timpul lockdownului, marile târguri internaţionale, uriaşele, giganticele, au trecut pe online, după una-două amânări. Cu toţii speram că se termină povestea în două-trei luni, dar destul de repede s-a înţeles că mai durează. Poate că erau mai bine informaţi ca noi şi ştiau că mai durează doi-trei ani. Aşa că repede s-a trecut pe online, vizitatorii s-au înmulţit exponenţial, nemaifiind necesară deplasarea şi nici măcar rezervarea biletelor şi a vizitelor. Deschiderea accesului virtual la aceste târguri a fost pe măsura închiderii fizice în care lâncezeam cu toţii. Pe lângă vizitele virtuale, aveam acces şi la unele evenimente, dezbateri şi prezentări. Ştiu, nu se compară vizita virtuală cu cea reală într-o expoziţie sau într-un uriaş târg de artă, dar informaţia curgea din toate celelalte simţuri.

MoBU a fost un cadou, ca, de altfel, expoziţiile de la Kulterra, care sunt adevărate evenimente vizuale. Hangarul Romaero, cu un Boeing prezidenţial pe vremea lui Ceauşescu, a devenit gazda acestei adevărate sărbători. Expoziţia Daniel Spoerri a fost un adevărat regal, cea mai cuprinzătoare, de-a dreptul generoase din câte de-ale artistului am văzut. Artistul nu a venit, este de-o seamă cu preşedintele Iliescu, dar din mesajul video transmis transpare bucuria de a ne fi oferit o expoziţie de excepţie. Lucrări din acele aduse la târgul din Bucureşti am văzut, câte una sau două, în marile muzee, inclusiv la Centre Pompidou. Se spunea atunci că una dintre aceste lucrări de artă ale lui Daniel Spoerri urmează să fie donată unui mare muzeu de artă din România. La MoBU de anul trecut, aflat la debut, au participat galeriile importante din Bucureşti, au venit şi artiştii cu propriile expuneri, două Ferrari stăteau de pază lângă scenă. Şi pentru artiştii expozabili, şi pentru posibilii vizitatori, întrebarea esenţială a fost aceeaşi: ai fost la MoBU?

Prima ediţie a noului şi singurului târg de artă de la noi a fost un succes. Cu temei se spune că, de fapt, greul vine la a doua ediţie. Evident, prima problemă este comparaţia care se face inevitabil cu prima ediţie. Acum dispare entuziasmul descoperirii şi dau năvală aşteptările, bine hrănite timp de un an. În acest timp, Ştefan Vezure, omul esenţial, alături de patronul întregii întreprinderi, a plecat la ceruri, la numai 42 de ani. În general, efectele crizei se simt tot mai mult, în ciuda măsurilor oficiale inspirate de perioada de interes electoral pe care o străbatem şi în care s-a organizat această a doua ediţie a târgului de artă din Bucureşti. Ca de fiecare dată, la vreme de criză, ne dispensăm de ceea ce nu se află pe nivelele de bază ale fiinţei umane, cele de supravieţuire. Arta, cultura în general, sunt elemente ale unei civilizaţii dezvoltate, dar sunt date deoparte pentru a lăsa locul nevoilor de bază.

A doua ediţie a MoBU, târgul de artă, nu s-a mai ţinut la Romaero Băneasa, ci a venit mai în centru, la Romexpo, chiar sub cupolă. Altfel spus, a devenit o operă vizuală în sine. Expozanţii au avut standuri şi sub cupolă, şi pe etajul circular. Au participat cele mai importante galerii bucureştene, ba chiar şi galerii poloneze. Au avut standuri, de asemenea, universităţile de artă din România, fapt deosebit de important pentru relevarea întregului proces de creaţie plastică. Să amintim că accesul a fost liber, o modă binevenită care ar trebui să aibă efect.

La deschidere a participat doamna ministru al culturii, altfel prezentă la foarte multe evenimente culturale din zona expoziţională. Nu este nicio umbră de maliţiozitate aici, ba chiar un pic de aprobare. Speech-urile sale sunt scurte şi un fel de sinteză superficială a discuţiilor recente. Iar recentul vorbeşte, în special, de supărarea oamenilor din muzee, de nevoile de subvenţionare a culturii, în care se pot face lucruri măreţe cu preţul unei jumătăţi de kilometru de autostradă care oricum nu se construieşte.

Nu ar trebui să nominalizez, dar, cum nu este vorba de o analiză seacă, nu pot să nu-i evoc, la frumoasă întâmplare, pe Alexandru Rădulescu şi galeria sa de piese grele de tot, de muzeu, pe Florin Petcu şi selecţia sa de la Sineva, cu Paul Marat Baraka cu tot cu ideile lui extraordinare, dar care sperie mediocritatea, Galeria Romană şi preferaţii ei, pe Eugen Raportoru, pe Ioan Iacob, pe Nicola Darco şi lumea lui decollage, pe Liviu Mihai, unul dintre cei mai talentaţi tineri artişti, pe un foarte curajos şi foarte tânăr Andrei Pennazio, îngerii Iuliei Ştefan Gaga, pe Septimiu Căpăţână şi Adela Simona Ionescu, pe un incredibil 1-Q Sapro care a coborât de pe scena rebelă şi s-a aşezat la şevalet, gata de fapte de artă plastică, acum având deja şi stil, şi operă.

Şi în acest an, zona ce precede deschiderea MoBU a fost parazitată de un alt târg de artă. Intrat pe modelul buzna în peisajul comerţului de artă, acest târg se ţine scai de MoBU, dar nu vine în spatele lui, ci îi sare în faţă. Nu ar fi o problemă, două târguri de artă după o pauză de decenii nu duc la indigestie. Doar că vin întrebările: de ce aşa, în picioarele celui din timp anunţat, şi ce mai facem în restul anului. Poate că s-a spus, dar nu a ajuns la mine. Sau dacă a ajuns, am rămas uimit de gramatica săracă şi lipsa oricărei subtilităţi de comunicare şi am scăpat vreo urmă de conţinut, dacă a existat. Problema este la mine, nu mă mai amuză să mi se spună de fiecare dată că piaţa de artă începe acum, cu vorbitorii, cu organizatorii, cu cei care descoperă apa de la robinet şi o patentează.

Revenind la MoBU, totul a fost cum trebuie, dar o anumită lipsă de exuberanţă m-a urmărit peste tot. Nu ştiu cu certitudine de unde venea, dar avea un aer general, de stare socială. Dacă povesteşti, eşti ascultat cu interes. Dacă nu deschizi discuţia, nimeni nu te întreabă.

Nu ştiu ce va scrie sub linia trasă la final de MoBU, dar acest bilanţ este esenţial. Idei frumoase există, important este ca organizatorii să îndrăznească, să aibă curajul să continue. După mine, ar fi două dimensiuni în care se poate merge. Una este intensivă, alta extensivă. De fapt, amândouă sunt extensive. Sau intensive? Mă rog, mă refer la organizarea unei alte ediţii, în toamnă, cam când fierbe piaţa de artă, în semestrul de numai patru luni de după vacanţa de vară. Şi la extinderea participării, să devină Bucureştiul şi târgul său de artă o placă turnantă, în sensul cel mai bun, pentru comerţul european sau internaţional sau măcar regional de artă.

Am avea ce arăta, ce pune pe simeze. Trebuie să facem zgomot şi să vorbim tare, că altfel adormim.