Speranţă şi vot

Victoria lui Nicuşor Dan în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale nu a fost rezultatul unei campanii strălucite sau al unui val de entuziasm. A fost o reacţie de apărare a peste şase milioane de oameni care au ieşit la vot pentru a spune un "nu" clar unei direcţii politice ce părea să se normalizeze: extremismul.

Rezultatul final al alegerilor prezidenţiale a fost surprinzător nu prin numele câştigătorului, ci prin mecanismul care a făcut posibilă victoria. În lipsa unei oferte convingătoare, fără o mobilizare partinică eficientă şi fără un lider cu carismă electorală, milioane de români au votat nu pentru ceva, ci împotriva a ceva. Mai exact, împotriva riscului real ca România să fie condusă de un politician cu discurs extremist, revanşard şi izolaţionist.

A fost o mobilizare discretă, dar hotărâtă: o mobilizare de conştiinţe pentru că oamenii au înţeles că nu e vorba doar de încă o rundă electorală, ci de un moment crucial, iar într-un astfel de moment absenţa la urne putea însemna complicitate.

Ce a fost diferit faţă de toate celelalte alegeri? A fost o nelinişte profundă, şi nu una generată de griji materiale, ci de intuiţia unei derive colective. Nu de taxe se tem cei ce aleg cu luciditate, ci de ce se poate întâmpla atunci când resentimentul devine politică, iar intoleranţa se instituţionalizează. Această luciditate tăcută în faţa pericolului a fost un semnal limpede nu doar de la cei care au mai trăit, direct sau din memorie, momentele în care democraţia s-a clătinat, ci şi de la o generaţie care a învăţat să citească în tăcerea agresivă a reţelelor, în manipularea algoritmică şi în dispreţul faţă de reguli semnele unei noi forme de autoritarism. A fost răspunsul unei conştiinţe colective care nu are nevoie de cuvinte măreţe, ci doar de vigilenţă şi memorie. Şi mai ales a fost o reacţie venită de jos de la oameni care nu apar pe ecrane, dar care au memorie. Nu pentru a-şi aminti, ci tocmai pentru că-şi amintesc. Iar aceştia au făcut ce trebuie făcut, pentru că politicienii n-au fost în stare.

În faţa unui discurs periculos, susţinut de reţele obscure şi de un val de dezinformare, reacţia societăţii a fost surprinzător de lucidă. Până şi diaspora s-a mobilizat şi a mobilizat un vot mult mai important în favoarea democraţiei, reconfigurând şi echilibrând raportul de forţe cu cei radicalizaţi. Alegătorii au înţeles că, dincolo de toate nemulţumirile, este vorba de viitorul democratic al ţării.

Dar această mobilizare nu trebuie mitizată. A fost dureroasă, tensionată, încărcată de teamă şi tocmai din această cauze este importantă. Pentru că a arătat că, atunci când este pusă la încercare, societatea românească nu cedează uşor, că încă mai există anticorpi, iar oamenii ştiu să spună "nu" fascismului.

Partidele aşa zis democratice trebuie să recunoască un adevăr simplu: nu au câştigat. Au fost surprinse şi antrenate de o energie civică pe care n-au ştiut s-o stârnească şi care s-a născut în ciuda lor. Dacă nu învaţă să traducă în practică acest semnal, data viitoare vor fi anenatizate.

Românii au dat o lecţie de democraţie în tăcere. Au votat nu pentru că le place totul, ci pentru că au refuzat ceva ce ar fi putut distruge totul. În lipsa unui proiect politic coerent, candidatul învins a mizat aproape exclusiv pe retorica urii şi pe mitul "naţiunii trădate". Aşa-numita majoritate tăcută s-a trezit însă suficient cât să-şi amintească ce înseamnă aceste teme în istoria recentă. Iar amintirea s-a transformat în acţiune electorală.

Această mobilizare discretă n-a fost animată de elite politice. Dimpotrivă, a venit mai ales de la oamenii care nu apar pe liste, dar care au decis că nu pot sta deoparte. Din vocaţie profesională, din memorie personală sau pur şi simplu din instinct civic, aceştia au reacţionat fără ostentaţie, dar cu fermitate, refuzând să fie spectatori într-un moment de răscruce pentru democraţie.

Pentru pieţe şi investitori, acest rezultat aduce un element de stabilitate nu pentru că noul preşedinte are o viziune economică solidă - nu există o astfel de viziune clar articulată -, ci pentru că s-a evitat un scenariu de ruptură. Un regim autoritar cu tendinţe fasciste asumate ar fi pus sub semnul întrebării relaţia cu partenerii europeni, echilibrul instituţional şi funcţionarea statului de drept - adică exact condiţiile de bază pentru un mediu de afaceri previzibil.

Într-o regiune unde tentaţia autoritară se extinde şi unde naţionalismul economic devine paravan pentru arbitrar şi corupţie, reacţia electoratului român a fost remarcabilă. Nu a fost o revoluţie, dar a fost o corecţie. România a ales, poate în ultimul moment, să rămână pe un drum greu, dar deschis. Este o decizie cu impact economic concret pentru că, în cele din urmă, fără stat de drept, nu există economie funcţională. Iar asta, chiar dacă nu a fost spus în campanie, a fost înţeles la urne.

Din vocaţie profesională, din memorie personală sau pur şi simplu din instinct civic, aceştia au reacţionat fără ostentaţie, dar cu fermitate, refuzând să fie spectatori într-un moment de răscruce pentru democraţie.

Investirea oficială a lui Nicuşor Dan ca preşedinte reprezintă un moment de răscruce pentru democraţia românească. Fără o majoritate parlamentară şi fără o infrastructură de partid solidă, noul preşedinte se va sprijini pe încrederea publicului şi pe capacitatea de a coagula sprijin instituţional prin forţa raţiunii şi a exemplului personal.

Rămâne de văzut dacă echilibrul fragil al actualei configuraţii va permite avansarea unor reforme profunde sau va conduce, din nou, la blocaje instituţionale. Pentru moment, investitorii, partenerii externi şi cetăţenii par să-i acorde lui Nicuşor Dan un credit de încredere. Rămâne în sarcina sa să-l transforme în capital politic durabil.