Tradiţii, superstiţii, forţe de ordine şi bun simţ

Orice popor care se respectă are un set de tradiţii cu rădăcinile adânc înfipte în pământul strămoşesc. Multe familii au propriile tradiţii. Chiar şi marile companii îşi proptesc pilonii dezvoltării pe aşa ceva. Este clar că avem o relaţie specială cu tradiţiile. Le iubim, le invocăm, le apărăm cu înverşunare, le acceptăm chiar şi când nu rezonăm cu ele şi, dacă se întâmplă să ne atragă atenţia cineva că am depăşit limita (legală/morală) suntem gata să-i explicăm că nu se pricepe la obiceiurile strămoşeşti. Uneori, explicaţia este însoţită de pumni, îmbrânceli sau ameninţări. Ca să fie limpede că tradiţia e...ruptă din Rai, la fel ca bătaia.

De Sfântul Dumitru, la Ştefăneşti (Argeş), pompierii veniţi să stingă focurile aprinse de oameni s-au trezit atacaţi tocmai de cei pe care încercau să-i protejeze.

Tradiţia e clară: Focul lui Sumedru are o vechime estimată la peste două milenii pe aceste meleaguri, având rădăcini pre-creştine. În noaptea de 25 spre 26 octombrie, ajunul sărbătorii Sfântului Dimitrie, patronul protector al păstorilor, comunităţile aprind focuri ritualice în jurul cărora se adună tinerii. Aplicarea ei este însă învăluită în ceaţă şi adesea nu prea ţine cont de regulile de siguranţă.

În Iaşi, la Ruginoasa, de Revelion, întâlnirea dintre autorităţi şi practicanţii unor obiceiuri locale ajung să semene mai degrabă cu războaie civile decât cu manifestări folclorice. Jandarmii încearcă să impună ordinea, iar unii dintre participanţi par convinşi că ordinea publică este o invenţie recentă, fără rădăcini în satul românesc.

Acestea sunt doar două exemple, dar din păcate pot fi mult mai multe!

Avem, aşadar, un set de obiceiuri cu participare directă a forţelor de ordine. Patrimoniul nostru cultural pare să includă, pe lângă colinde, măşti, dansuri şi ritualuri, şi o anumită disponibilitate pentru încăierare. Nu toate tradiţiile sunt aşa, fireşte. Cele mai multe sunt păstrate de oameni care le respectă sensul, le transmit copiilor şi nu au nevoie să lovească pe nimeni pentru a demonstra că aparţin locului şi îşi onorează înaintaşii. Problema apare atunci când obiceiul devine o scuză pentru orice, de la încălcarea regulilor de siguranţă până la agresarea celor care încearcă să prevină o nenorocire. Focul are o istorie veche în ritualurile populare. Dar niciun strămoş nu ne-a lăsat moştenire dreptul de a incendia ce ne trece prin cap, de a pune în pericol gospodării sau de a-i lua la bătaie pe cei care vin să stingă flăcările. Iar dacă un pompier ajunge să fie agresat în timp ce îşi face meseria, nu mai discutăm despre tradiţie, ci despre o problemă de ordine publică şi de respect elementar faţă de oameni.

O manifestare care se repetă de zeci sau sute de ani nu e absolvită automat de incidenţa legii. Vechimea unui obicei nu reprezintă o autorizaţie permanentă. Nici costumul popular nu ţine loc de permis pentru agresivitate, după cum masca ritualică nu transformă o măciucă izbită de un cap într-un act de patrimoniu cultural.

Ne place să vorbim despre identitate, rădăcini şi specific naţional. Sunt teme generoase, numai bune pentru discursuri solemne şi fotografii de sărbătoare. Mai greu ne este să acceptăm că identitatea unei comunităţi se vede şi în felul în care îi tratează pe ceilalţi, inclusiv pe cei care au o altă părere despre cum se poate manifesta bucuria colectivă.

Există o diferenţă între a păstra o tradiţie şi a te ascunde în spatele ei. Prima presupune memorie, comunitate, respect şi responsabilitate. A doua presupune că orice gest devine justificabil dacă este însoţit de formula magică „aşa se face la noi”. Poate că ar trebui să introducem în calendarul obiceiurilor româneşti şi o sărbătoare a bunului-simţ. O zi în care oamenii să demonstreze că pot sărbători fără să pună pe nimeni în pericol.

Trebuie să ne apărăm tradiţiile aflate în pericol de dispariţie, dar nu e cazul să le compromitem prin felul în care le practicăm.